Simpatici, dar mici

Dragoş Paul Aligică a făcut în Cotidianul o analiză necruţătoare asupra stării doctrinare a PNL: "Noţiunea că PNL se sprijină pe o doctrină clară şi că această doctrină este Ťliberală» rămîne unul dintre miturile politicii româneşti (...). Azi, în toată lumea, atît dreapta, cît şi stînga se revendică în mare măsură de la liberalism. De aceea Ťliberalism» este la ora actuală unul dintre cei mai confuzi termeni ai lexiconului politic (...). Spectacolul filialelor PNL, afirmîndu-şi îndîrjite prin vot Ťidentitatea liberală», ar fi comic dacă n-ar fi trist." Aligică analizează posibilele teme ale doctrinei PNL. Tradiţia partidului este ea însăşi problematică, pentru că "în cursul istoriei sale, traiectoria PNL a străbătut de la stînga la dreapta aproape întreg spectrul politic". Apartenenţa la grupul liberal-democraţilor europeni este şi ea problematică pentru că "poţi găsi acolo un spectru larg de poziţii: de la stînga la centru-dreapta şi orice vrei între ei", spune Aligică. Concluzia e dură: "ni se spune că PNL este Ťliberal» pentru că este ŤPNL» şi pentru că este afiliat la ceva european ce are în titlu cuvîntul Ťliberal»". Singurul element care ar însemna un fel de doctrină ar fi "accentele radicale pro-piaţă ale unor lideri ce se angajează ocazional în retorica de tip Thatcher-Reagan." Dragoş Aligică are dreptate: liberalismul PNL este o formă identitară de redundanţă - eşti liberal pentru că eşti membru al PNL sau eşti membru PNL, deci eşti liberal, în rest nu e clar ce anume susţii. Dar ascunde asta o realitate mai profundă decît simpla inapetenţă a politicienilor români pentru doctrine? Cu alte cuvinte: ce ar mai putea însemna liberalismul astăzi în România? Ce ar conţine acest liberalism doctrinar? Cum remarcă şi Aligică, singura constantă în discursul liberalilor de după 1989 e dată de cele cîteva idei pro-piaţă: reformă economică, privatizare, economie de piaţă. Dat fiind că la atît s-a redus liberalismul nostru, lansez următoarea ipoteză: doctrina liberală actuală şi-a epuizat resursele în România tocmai pentru că aceste cîteva idei au devenit practică, au devenit regula jocului. În 1990 discutam despre modelul românesc de economie de piaţă, replică a celui suedez. Sloganul zilei era "nu ne vindem ţara", terapia de şoc era demonizată ca formă supremă de cinism, în contradicţie cu protecţionismul fesenist, care în practică a falimentat încet, dar sigur, economia şi a sărăcit populaţia. Să comparăm atmosfera din 1990 cu cea din 2006. Privatizarea e aproape completă şi merge spre domenii în care chiar vest-europenii continentali nu s-au aventurat (utilităţi, energie). Guvernul social-democrat fost fesenist a tînjit în 2004 să capete de la UE ştampila de economie de piaţă (fără socială, fără model suedez); protecţionismul economic naţional e desuet în faţa pieţei unice (cifrele arată că România este mai integrată în UE economic decît politic sau instituţional). Doctrina liberală românească aşa cum s-a conturat ea în 1990 şi-a epuizat agenda, aşa cum liberalismul european şi-a epuizat agenda odată cu abolirea privilegiilor nobiliare, acceptarea capitalismului, egalitatea în faţa legii (inclusiv votul universal) şi cu despărţirea Bisericii de Stat. Atenţie, nu spun nici pe departe că PNL şi-a pus în aplicare agenda. PNL a fost mai degrabă un jucător de mîna a doua, singura dată cînd s-a apropiat de un rol central a fost în 2004, dar i-a trecut. În realitate, falimentul economic din vremea lui Văcăroiu, terapia de şoc prescrisă de FMI Guvernului Ciorbea şi necesitatea economică pur şi simplu au făcut treaba liberalior. În plus, tranziţia a fost de aşa natură în toate ţările foste comuniste încît baza transformării nu putea fi decît liberală. O economie comunistă nu se lecuieşte printr-un altfel de dirijism, cum a crezut Ion Iliescu. S-a întîmplat la fel în tot estul Europei, indiferent dacă proiectul liberal a fost asumat de la început şi aplicat consecvent (ca în Cehia) sau principiile liberale au fost respinse oficial şi aplicate în practică (ca în România, dar parţial şi în Polonia). Dezbaterea despre doctrina şi identitatea PNL contează de fapt doar cînd se pune problema fuziunii cu PD. Este deci o contrareacţie, identitatea liberală se contruieşte acum printr-o negaţie: nu sîntem ca ăştia. Este prea puţin. Paradoxal sau nu, identitatea prin negare este însă elementul comun al grupării europene de care aparţine PNL. Singurul punct în care mă despart de analiza lui Dragoş Aligică este cel referitor la liberalii europeni. ALDE e o grupare eterogenă, într-adevăr, dar nu se poate spune că se situează la stînga. E mai degrabă un club de partide mici, cu personalitate multă şi putere puţină, care acceptă piaţa fără rezerve (spre deosebire de socialişti), dar resping provincialismul şi naţionalismul partidelor mari de la dreapta (PPE). Liberalii europeni au ceva cosmopolit, sofisticat, de bonton. Sînt federalişti (la nivel UE) şi consecvenţi pro-extindere, distanţîndu-se şi de obsesiile stîngiste ale socialiştilor, ca şi de năduşeala provincială a multor populari. Sînt simpaticii care se vor, altfel, ai Europei. Problema este că analizînd partidele din ALDE se poate vedea că toate sînt marginale la ele acasă, cel mult partide-pivot în diferite coaliţii. Liberal-democraţii britanici aduc cei mai mulţi membri. Sînt al treilea partid într-un sistem clasic bipartit, urmaş al vechilor whig, mai semnificativ în Parlamentul European decît acasă. Liberalii germani sînt tradiţionala vioară a doua pentru guvernele creştin-democrate. Din Franţa apare UDF, partidul despre care răutăcioşii spun că îi reuneşte pe cei de dreapta care nu sînt nici cu Chirac, nici cu Le Pen. Cam acestea sînt grupările mari din ALDE (al patrulea ca importanţă ar fi PNL), în rest sînt partiduleţe mici din diferite ţări, cu cîte doi-trei membri. Cluburi de oameni interesanţi adunaţi laolaltă de sentimentul comun că sînt altfel decît curentele majore din societăţile lor. Sentimentul comun nu ţine însă loc de doctrină pentru PNL. Este perfect legitim să vrei să fii un partid mic şi bine conturat, dacă îţi asumi asta şi nu o faci doar din încăpăţînare. La o adică, PNL e deja în Europa din acest punct de vedere.