Şi care e planul B?
Şi liberalii, şi democraţii par să accepte sfîrşitul, cu singura certitudine că va urma o criză. Nici unii, nici ceilalţi nu au pregătit un plan B: ce vor face după ce se va rupe actuala Alianţă D.A.? Liberalii nu ştiu cam ce ar putea face la următoarele alegeri, pe cînd Băsescu nu ştie cam cine ar putea guverna în numele său. Dar dacă după viitoarele alegeri, oricînd vor fi ele, vor constata că nu au altă soluţie decît să guverneze tot împreună? Traian Băsescu a fixat practic termenul de garanţie al actualei guvernări: 1 ianuarie 2007. Fără să aibă de fapt un cuvînt de spus, liberalii s-au făcut că sînt de acord şi cele două partide au început deja să fixeze detaliile: cum se vor împăca în astea cîteva luni care au mai rămas din domiciliul obligatoriu comun. Au convenit pentru şedinţe regulate cu mai puţini participanţi, de unde înţelegem că pînă acum se certau pentru că se trezeau cu toţi neaveniţii la masă. În mod ciudat, parcă s-au liniştit, ca un cuplu care trece prin divorţ, dar măcar are o perspectivă clară: data sentinţei finale. Acum, că fiecare ştie exact cînd va scăpa de ceilalţi - după 1 ianuarie 2007 - s-au mai calmat. Dar asta doar la centru; prin judeţele unde tăciunii mocneau, flăcările s-au aprins. Dacă tot se despart peste mai puţin de un an, dacă tot nu au un guvern de cărat în spate şi nici o integrare de trecut linia de sosire, politicienii locali nu mai înţeleg de ce ar trebui să păstreze aparenţele. Aşa că în timp ce la Bucureşti se face partajul civilizat, Alianţa se destramă cu scandal prin judeţe. Dar fără acoperişul comun, fiecare rămîne pe drumuri. PNL are în continuare nevoie disperată de locomotive electorale, după ce a reuşit să marginalizeze cele mai populare figuri ale sale, Theodor Stolojan şi Mona Muscă. Călin Popescu-Tăriceanu este un mai bun şef de guvern decît e şef de partid. Figură care caută consensul prin natura sa, a reuşit să guverneze pînă acum în ciuda eforturilor preşedintelui Băsescu de a răsturna căruţa. Laudele adresate de Olli Rehn şi în Parlamentul European, şi la reuniunea de la Bucureşti de săptămîna trecută, ar putea reprezenta cel mai bun moment al mandatului său. Faptul că am fost prinşi de CNSAS şi de şpriţul cu Gigi Becali, în zilele cînd de la Bruxelles am primit unda verde, spune multe despre un spaţiu public prins între trecutul nerezolvat şi un prezent dominat de prostie catodică. Pînă la urmă, în vaietele presei, pentru care totul se duce de rîpă în fiecare clipă, Tăriceanu a reuşit cu acest guvern să facă din 2007 aproape o certitudine. Probabil asta vor spune cele două rînduri despre el din cărţile de istorie, cărţi care nu vor consemna nimic despre "meciul mileniului" şi "războinicul luminii" (de ce oare formulele astea prind cu atît mai mult cu cît sînt mai cretine?!). Dar Tăriceanu nu va fi o locomotivă electorală pentru PNL. De fapt, PNL are puţine de spus în viitoarea campanie, pentru că ar trebui să ocupe un spaţiu de centru, undeva între publicul enervat de sistem care merge pe mîna lui Băsescu şi publicul ce nu înţelege care e problema cu sistemul şi merge cu PSD. Liberalii ar putea să mizeze pe cei calmi, dar cine mai e calm azi în România? Clivajul anti-pro Băsescu a înlocuit clivajul anti-pro Iliescu şi a ocupat spaţiul central al scenei. Liberalii au mai păţit o dată asta în 1992, cînd au jucat ambiguu şi au fost depăşiţi de ţărănişti. Or, în acest clivaj anti-pro Băsescu, liberalii redevin marginali. Dacă eşti anti-Băsescu mergi la PSD, dacă eşti pro la PD (sau PNG). PNL ar putea marşa pe integrare şi pe succesul guvernului, dar potenţialul electoral al temei nu e fantastic, pentru că integrare au vrut toţi şi de guvernat au guvernat mai mulţi. De cealaltă parte, Băsescu e jucătorul de poker care face cărţile. A fost forţat de împrejurări să-l pună pe Tăriceanu premier. Nu i-a plăcut cum a ieşit. Acum vrea să refacă masa. Nu e deloc sigur că va avea o mînă mai bună, dar important e că el împarte cărţile şi asta îi dă senzaţia că se întîmplă ceva, că nu stă pe loc. Altfel, pe ce ar putea conta Băsescu după alegeri fără PNL? Cît s-a vorbit de anticipate pentru a scăpa de PC, totul avea o logică: Alianţa D.A. îşi întărea majoritatea. Criza din 2007 ce majoritate ar putea întări? Majoritatea PD? E drept că a crescut în sondaje, dar nu destul de mult pentru a guverna singur. Va merge spre PRM? Spre PSD? Poate că există acel plan de creare a unui partid prezidenţial. Nu ar fi primul, preşedinţii care domină sistemele politice, cum e şi Băsescu, tind să creeze majorităţi prezidenţiale pentru a nu mai depinde de partide. Doar că tot un joc de poker este. Chirac a simţit asta pe pielea sa cînd a convocat anticipatele pe care le-a pierdut. Atunci s-a produs de fapt ieşirea sa din politică, de atunci nu îi mai iese nimic şi e preşedinte doar pentru că francezii l-au respins pe Le Pen. În plus, clubul susţinătorilor lui Băsescu începe să fie prea pestriţ pentru a se mai înţelege ceva de acolo. Imaginaţi-vă un comitet de susţinere în care Cărtărescu şi Mona Muscă stau lîngă Gigi Becali. Tot făcînd analogia cu un cuplu, am ajuns să credem că liberalii şi democraţii s-au căsătorit dintr-o dragoste nebună, care a murit pe parcurs. De fapt, nu a fost deloc aşa, nu se iubeau atunci cînd au format alianţa. Era doar singura şansă de a face faţă colosului PSD de atunci, pe vremea cînd acest colos nu dădea nici un semn că ar avea picioare de lut. Nu aveau alt răspuns la întrebarea: cum să ieşim din opoziţie? Acum au convenit să divorţeze, doar că nici unii, nici alţii nu au un plan B. Au ajuns în situaţia în care criza trăieşte de una singura, fără finalitate. Dar dacă după viitoarele anticipate, alianţa dintre PD şi PNL va fi singurul răspuns la întrebarea: cum rămînem la guvernare?
