Sfîrşitul miracolului strategic asiatic?

E prea devreme ca să putem spune dacă şi cînd va fi soluţionată provocarea pe care o constituie programul nuclear şi balistic al Coreei de Nord. Dar nu e prea devreme să realizăm ce anume ar putea să însemne această provocare pentru o parte a lumii care a avut adesea o evoluţie istorică surprinzătoare.

Denumirea „miracol asiatic“ se referă în bună parte la modul extraordinar în care economiile multor ţări asiatice au crescut în ultima jumătate de secol. Economia japoneză este prima care a cunoscut un avînt economic şi, în pofida unei încetiniri din ultimele decenii şi a unei populaţii relativ restrînse, ea rămîne a treia cea mai mare economie mondială.

Ascensiunea Chinei a început ceva mai tîrziu, dar nu e cu nimic mai puţin impresionantă: ţara a reuşit să obţină o creştere a PIB cu două cifre, trei decenii la rînd, devenind a doua cea mai mare economie mondială. India, în curînd cea mai mare populaţie a globului, a înregistrat recent o rată anuală de creştere a PIB-ului de 7-8%. Iar cei zece membri ai Asociaţiei Naţiunilor Sud-Est Asiatice au înregistrat în medie, în ultimii ani, o creştere de cca. 5%.

Miracolul economic al Asiei contemporane se bazează însă pe un miracol strategic, mai puţin luat în seamă: menţinerea păcii şi a ordinii. Începînd cu sfîrşitul Războiului din Vietnam, la mijlocul anilor 1970, Asia s-a remarcat prin absenţa conflictelor majore, în interiorul şi în afara graniţelor, o realizare care o deosebeşte de Africa, de Europa, de Orientul Mijlociu şi chiar de America Latină.

Această stabilitate e cu atît mai remarcabilă cu cît Asia găzduieşte un număr mare de conflicte nerezolvate. La sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Japonia şi Rusia nu au semnat un tratat de pace, mai ales datorită pretenţiilor teritoriale contradictorii asupra insulelor Kurile, cunoscute în Japonia ca Teritoriile din Nord. Opt ani mai tîrziu, Războiul Coreean s-a încheiat, la rîndul său, fără semnarea unui tratat de pace, lăsînd în urmă o peninsulă divizată şi puternic înarmată.

Astăzi, pretenţiile teritoriale contradictorii – cele mai multe implicînd China – continuă să alimenteze tensiuni în întreaga Asie. Japonia este implicată într-o dispută cu China cu privire la Insulele Senkaku (Diaoyu) din Marea Chinei de Est. Mai mult de şase ţări asiatice dezaprobă vehement pretenţiile teritoriale ale Chinei din Marea Chinei de Sud. Iar India se ceartă cu China cu privire la lunga graniţă himalayană comună.

În ciuda acestor tensiuni, în Asia s-a menţinut, în mare, pacea, mai ales datorită faptului că nici o ţară nu a vrut să iniţieze un conflict care să pună în joc creşterea economică. Acest aspect are o legătură evidentă cu politica lui Deng Xiaoping. În principalul proces de „reformă şi deschidere“ economică, între sfîrşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1990, Deng a subliniat importanţa cu precădere a stabilităţii mediului extern în susţinerea dezvoltării economice interne. Importanţa acordată legăturilor comerciale regionale, în vederea creşterii economice şi a gradului de ocupare a forţei de muncă, a fost un alt stimul pentru menţinerea păcii.

Dar probabil că factorul economic nu a fost singurul care a contat. Dat fiind că cele mai multe ţări asiatice găzduiesc societăţi relativ omogene, cu identităţi naţionale puternic conturate, şansele ca nişte conflicte civile să erupă şi să se reverse peste frontierele naţionale sînt relativ scăzute. Nu în ultimul rînd, o puternică prezenţă militară americană în Asia – care sprijină sistemul robust de alianţe regionale din regiune – a redus nevoia ţărilor asiatice de a dezvolta proprii programe militare de amploare şi a consolidat un status quo care descurajează aventurismul militar.

Chiar dacă aceşti factori au contribuit la pacea şi stabilitatea din Asia, ei nu trebuie consideraţi ca fiind de la sine înţeleşi. Asupra lor se exercită acum o presiune tot mai mare, care pune în pericol miracolul strategic care a făcut posibil miracolul economic al Asiei.

Dar ce anume s-a schimbat? În primul rînd, creşterea economică i-a permis Chinei să-şi extindă capacităţile militare. China adoptă o politică externă tot mai tranşantă – cel mai bine exemplificată de disputele frontaliere cu India şi de pretenţiile teritoriale din Marea Chinei de Sud – ceea ce motivează şi alte ţări să-şi sporească cheltuielile militare. În aceste condiţii, e tot mai probabil ca un dezacord sau un incident să degenereze în conflict.

Între timp, SUA – singura putere capabilă să rivalizeze cu China – pare să renunţe la rolul său tradiţional în Asia. Administraţia preşedintelui american Donald Trump s-a retras deja din Parteneriatul Transpacific şi reproşează aliaţilor SUA cheltuieli pentru apărare insuficiente şi un dezechilibru comercial cronic. Altfel spus, impredictibilitatea tot mai mare a politicii externe a SUA ar putea slăbi forţa de disuasiune a parteneriatului şi i-ar putea încuraja pe aliaţi să-şi rezolve în regie proprie problemele de securitate.

Cea mai iminentă cauză de potenţială instabilitate este însă Coreea de Nord, care, acum, reprezintă nu numai o ameninţare militară convenţională pentru Coreea de Sud, dar şi o ameninţare nucleară pentru întreaga Asie şi pentru SUA. Ceea ce ar putea provoca o lovitură preventivă devastatoare din partea SUA. Iar dacă SUA nu ripostează militar, rezultatul ar putea fi la fel de devastator, în cazul în care Nordul ar ataca realmente. Chiar şi simpla ameninţare a unui astfel de atac ar putea avea efecte destabilizatoare, împingîndu-i pe aliaţii SUA vizaţi, precum Coreea de Sud şi Japonia, să-şi sporească cheltuielile militare şi să-şi reconsidere statutul de putere non-nucleară.

Dacă vreunul dintre aceste scenarii s-ar adeveri, consecinţele ar fi de maximă amploare; pe lîngă pierderile umane provocate, ele ar ameninţa nu numai prosperitatea economică a Asiei, dar şi pe a întregii lumi. Un conflict între SUA şi China, în mod special, ar putea otrăvi unica relaţie bilaterală majoră a secolului al XXI-lea.

Vestea bună este că nimic din toate acestea nu e inevitabil. Guvernele încă mai au timp să opteze pentru moderaţie, pentru soluţii diplomatice şi să reevalueze politicile care ameninţă să submineze stabilitatea. Asistăm, din păcate, astăzi, la o revenire a naţionalismului şi, uneori, la moduri iresponsabile de guvernare. Dacă mai adăugăm aici şi un context politic-militar precar la nivel regional, nu vom mai putea fi siguri că înţelepciunea va triumfa asupra nechibzuinţei sau că pacea îndelungată fără precedent din Asia se va menţine. 

Richard N. Haass, fost director Policy Planning în Ministerul de Externe al SUA (2001-2003), este în prezent preşedinte al Consiliului de Relaţii Externe. A fost de asemenea trimis special al preşedintelui George W. Bush în Irlanda de Nord şi coordonator al organizaţiei „Viitorul Afganistanului“. Este autor al A World in Disarray: American Foreign Policy and the Crisis of the Old Order. 

© Project Syndicate, 2017
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: adevarul.ro