Reinventarea Estului
Dincolo de ambițiile megalomane ale lui Vladimir Putin, numai bune pentru preambulul unui rechizitoriu de tribunal internațional, războiul din Ucraina va fi pentru toate statele de la granița răsăriteană a Occidentului un al doilea moment zero al istoriei contemporane după revoluțiile din1989.
30 de ani au petrecut țările din această parte a continentului încercînd să se scuture de eticheta de „foste comuniste“. A fost un soi de luptă îndîrjită împotriva geografiei și a istoriei, care pînă nu demult părea aproape cîștigată. Sub numele de „Grupul de la Vișegrad“, Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia se scuturaseră de nefericitul brand echivalent cu sărăcia și imprevizibilul și reușiseră să fie recunoscute ca aparținînd spațiului cultural al Europei Centrale. Mai placide, dar și cu probleme mai mari, România și Bulgaria încă erau calificate ca aparținând Estului, însă unul diferit. Norocos, dacă vreți. Unul integrat în UE și NATO, parte a Occidentului, parte la decizii, beneficiar direct al dividendului democratic.
Ca să ajungă aici, populațiile tuturor acestor state au suportat tranziții dureroase, au operat schimbări uriașe în economiile lor și au îmbrățișat aproape nediscriminatoriu orice venea de la vest de ele. Gesturile de frondă din ultimii ani ale Ungariei sau Poloniei pot fi văzute mai degrabă ca alintături ale unor state care sînt deja sigure de locul lor în lume. Mai precis, Ungaria și Polonia (și Slovenia într-o mai mică măsură) nu simt că apartenența lor la Occident mai poate fi pusă în vreun fel sub semnul întrebării. Așa că își permit să își mai lase orgoliul supradimensionat să se manifeste. Dar, ca în bancul acela, fără să sară gardul.
Și totuși.
Discursurile patetice ale președintelui Zelenski al Ucrainei trebuie luate în serios. Pe fronturile de la Mariupol, Harkov, Herson și Odessa, miza este Europa. O victorie a dictatorului de la Kremlin înseamnă consolidarea Rusiei ca actor relevant în tot Estul occidentalizat al continentului. Unii dintre politicienii din statele aflate la granița răsăriteană avertizau de ani de zile asupra acestui risc, însă, după cum mărturisesc mulți dintre ei – fostul președinte al Estoniei, Tomas Hendrik Ilves, e un exemplu –, erau imediat acuzați că exagerează și că sînt rusofobi. Faptul că estonienilor, românilor sau polonezilor le e teamă de Rusia nu e vreo știre. Singurul lucru care poate fi dezbătut e dacă această teamă e rațională sau irațională. Evenimentele din Ucraina arată nu numai că frica era îndreptățită, dar și că ea e izvorîtă nu numai din traumele trecutului, ci dintr-o analiză lucidă a prezentului.
Nu știm cum se va termina războiul, dar, măcar de dragul exercițiului, putem să conturăm cîteva scenarii. Primul dintre ele ar fi că Ucraina dispare politic și rămîne un soi de stat zombie la dispoziția regimului de la Kremlin. Își închipuie oare cineva că Rusia se va mulțumi cu un cîștig teritorial și politic după care își va relua cuminte locul în civilizație? Putem, într-un astfel de scenariu, să ne închipuim Marea Neagră ca fiind altceva decît un „lac rusesc“, așa cum inspirat a numit-o fostul președinte Traian Băsescu? Putem să ne închipuim cum va arăta Moldova și, pe această cale, ce fel de graniță de est și nord o să aibă România? Cîtă instabilitate va trebui să stăvilească această graniță?
Celălalt scenariu este acela în care războiul încetează în baza unui armistițiu nesatisfăcător pentru ambele părți. Rusia se mulțumește cu o victorie de paradă, Ucraina renunță la o parte din aspirații și din teritoriu. Asta n-ar fi decît o amînare. Ne vom petrece următorii ani întrebîndu-ne în ce formă se va relua conflictul. Și cît de pregătiți vom fi. Dar rușii vor fi învățat ceva din eșecurile de la prima încercare? Și dacă da, unde se vor opri?
Al treilea scenariu este cel al unei victorii ucrainene. În acest caz, Occidentul va fi obligat să consolideze Kievul cu o viteză și o hotărîre care n-au fost posibile în România, de exemplu. Să nu uităm că democrația imperfectă românească e un șantier la care mai e mult de lucru. E greu de crezut că un stat de două ori mai mare, cum e Ucraina, va putea fi transformat peste noapte într-o înfloritoare democrație occidentală. Dar această situație este singura care pune actorii implicați, cu excepția notabilă a Rusiei, pe o traiectorie pozitivă. Statele din estul UE sînt, mai departe un pic, o linie a frontului instabilă și dătătoare de coșmaruri, Ucraina construiește în loc să numere morți, iar Rusia are timp de reflecție și, poate, de reevaluare a propriilor valori. E singura variantă în care pacea ar avea șanse pe un termen mai lung.
În oricare dintre aceste situații, „Estul“ din mințile noastre redevine un spațiu al nesiguranței, al imprevizibilului și al dezastrului care așteaptă să se întîmple. Generația care a dărîmat comunismul a făcut tot ce a ținut de ea ca să nu mai ajungem vreodată în situația asta. Reușitele ei sînt multe și adesea trecute cu vederea, dar printre ele nu se numără și soluția la ambițiile scăpate de sub control ale unei Rusii revanșarde. Nu pentru că n-a existat știință, ci pentru că au avut naivitatea să creadă că de data asta va fi altfel. Au preferat să se concentreze pe propriul lor drum, lăsînd pericolul să fie gestionat de cancelariile occidentale prin tot felul de operațiuni de „reset“ plecate de la prezumția că rușii preferă pacea și comerțul. Adevărul trist e că românii, ungurii, cehii, polonezii și toți ceilalți estici au construit case frumoase, însă ele sînt în lunca inundabilă a Europei.
De asta, politicienii din Estul proaspăt reinventat vor trebui să fie și mai fermi de azi înainte atunci cînd avertizează asupra pericolului rusesc. Atunci cînd cer curaj, asumare și acțiune. De asta, renunțarea la importurile energetice din Rusia e aproape o obligație, de asta încurajarea unei atitudini ferme față de tot ce e Rusia trebuie să fie singura cale. Vor fi costuri? Sigur că vor fi. Dar niciodată o asigurare de viață n-a fost gratis.
Lupta din Ucraina e pentru Europa. Și e mai mult pentru Varșovia, Tallinn sau București decît pentru Paris, Berlin sau Roma. Asta n-ar trebui să uităm nici o secundă, mai ales atunci cînd sîntem tentați să credem că orice fel de pace e mai bună decît războiul.
Cea mare tragedie a țărilor noastre e că avem experiență în a ne obișnui cu răul. Poate, măcar de data asta, nu va fi așa.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
