Rămas-bun

E greu să scrii un ultim articol dintr-o serie lungă. Cu ceva mai mult de opt ani în urmă am început să scriu cronica politică a revistei Dilema. Era revista pentru care dezvoltasem aproape un cult în liceu şi cînd a picat această responsabilitate pe capul meu nici măcar nu terminasem facultatea. Magdalena Boiangiu şi Mircea Vasilescu mi-au dat pe mînă această rubrică la 22 de ani şi aveau aerul uşor amuzat că fac un experiment. Pînă atunci gravitasem prin redacţie, scriind reportaje cu subiecte variabile, de la fotbalul în curtea şcolii la privatizarea IMGB. Fără să mă aştept, am primit rubrica politică, probabil pentru că cineva a observat o sclipire nervoasă în ochii studentului la Ştiinţe Politice care eram atunci. Am scris greu prima cronică şi doar chinurile scrierii acestui "rămas-bun" se pot compara cu cele de atunci. Nu aş îndemna pe nimeni să citească primele articole, pentru că acea sclipire nu s-a tradus imediat nici în stil, nici în claritate. Poate unii s-au gîndit, pe drept cuvînt, că e o pălărie prea mare pentru mine. Dacă a fost aşa, nu mi-au arătat-o niciodată şi au acceptat pariul. Aş vrea să cred că nu au regretat. Încercînd o retrospectivă, îmi dau seama cîte s-au schimbat şi, mai ales, cîte nu s-au schimbat în jurul meu. Cînd am început să muncesc, dintr-o nevoie combinată de bani şi glorie, am făcut-o la Dilema. Îi aveam şefi pe Magdalena Boiangiu şi Mircea Vasilescu. Eram coleg cu Leo Şerban, Iaromira Popovici, Cezar Paul-Bădescu, Andrei Manolescu, Adrian Cioroianu şi Dan Stanciu. Radu Cosaşu spunea poveşti şi vorbe de duh şi nu s-a schimbat deloc. Replica nu îi mai este dată de Tita Chiper, care revine din cînd în cînd prin şedinţele de redacţie cînd cineva începe o frază cu "Tita ar fi spus...". Cristi Munteanu era secretar general de redacţie şi doar despre el nu mai ştiu nimic, aud că e un nume mare în industria publicitară. Adrian Cioroianu e suspendat temporar din redacţie, ocupat cu chestiuni mai puţin plăcute decît gazetăria. Treptat, au venit multe nume noi şi nu îmi vine să cred că am ajuns acum unul dintre "cei vechi". Mulţi vin, puţini pleacă de pe lîngă Dilema. E ceva cu această revistă care te face dependent. Nici eu nu plec prea departe. Aceasta este ultima mea cronică politică pentru o revistă la care ţin enorm. Dilema/Dilema veche a fost educatorul meu, locul debutului în spaţiul public şi primul loc de muncă. Din această săptămînă, merg în Marea Britanie, unde voi urma timp de un an un master la London School of Economics. Cum o cronică despre politica de la Bucureşti scrisă din Londra îşi pierde ceva din haz, e momentul să renunţ. O persoană în care am mare încredere va prelua această rubrică. Voi scrie pentru Dilema veche texte ceva mai personale, despre ce văd, citesc, aud, gîndesc pe unde sînt. Voi studia politicile UE la Londra, aşa că probabil voi vorbi multe şi despre Europa. Cum glumea cineva la şedinţa-petrecere de rămas-bun, voi conduce biroul din Londra al revistei, compus din mine şi gîndurile mele. Dacă cineva se miră că vorbesc despre Dilema ca şi cum nimic nu s-a schimbat din 1999 pînă acum, atunci e din cauză că pentru mine s-au schimbat puţine. Aceiaşi oameni, aceiaşi şefi cu care mă distram cînd fugeam de la facultate ca să merg în fosta casă a lui Malaxa, unde era atunci sediul. Apoi am plecat cu tot cu revistă, am funcţionat o vreme într-un fel de CAP cu totul utopic în plin capitalism sălbatic, după care am schimbat proprietarul pentru a intra într-un trust complicat şi sofisticat, cu care învăţăm să ne acomodăm. Cu toate acestea, nu s-a schimbat mare lucru. Iar gîndul că mă pot întoarce la ceva care nu se schimbă este liniştitor. Altfel, multe s-au schimbat în jurul revistei. Cînd am început să scriu această cronică, minerii făcuseră ultima lor încercare de a veni la Bucureşti. Emil Constantinescu părea în rolul de preşedinte la fel de nelalocul său cum este astăzi în cel de fost preşedinte. Ion Iliescu s-a întors apoi la Cotroceni. Analizat astăzi, vedem că nici pensionarul politic Iliescu nu s-a schimbat deloc. Semn că nu orice stagnare este bună şi doar oamenii (sau revistele) cu stil îmbătrînesc frumos. Cred că Adrian Năstase este personajul cel mai des pomenit în articolele mele. A avut un mandat ciudat, cu foarte mari succese, dar şi cu foarte mari emoţii pentru cei care doreau o altfel de Românie. A aflat în 2004 că nu poţi integra în Europa un stat construit pe model mexican, oricît de bun om de imagine ai fi. Traian Băsescu s-a dovedit a fi mai zbuciumat şi mai complex ca preşedinte decît o lăsa să se vadă cînd era primar la Bucureşti. Am avut mereu opinii tranşante despre aceşti oameni şi despre mulţi alţii. Pe unii i-am enervat, pe alţii nu. Nu mi-au plăcut niciodată articolele călduţe, care vor să spună pe ton afectat-superior ori că toţi sînt hoţi, ori că fiecare are dreptate în felul său. Nu îmi plac jurnaliştii care au ca scop în viaţă să pară echidistanţi. Scopul unui articol de opinie este să emiţi o opinie, echidistanţa vine din substanţă şi bună-credinţă, nu din bălmăjirea de truisme. Am încercat să evit acest stil, convins că e mai bine ca cititorul să aibă motiv de iritare decît de plictiseală. În politică, în funcţie de subiect, unii au dreptate şi alţii nu au, şi aici apare rolul jurnalismului de bună-credinţă (cu atît mai dificil atunci cînd, de prea multe ori, nici unii nu au dreptate). Am preferat claritatea şi dezacordul, în locul concordiei placide. Unii au spus că sînt prea agresiv pentru Dilema şi am luat-o ca un compliment pentru revistă. Am încercat să scriu mai mult despre politici decît despre politică. Sînt convins că e mai important să scrii despre pensii, educaţie, sănătate, corupţie, decît despre ce a spus Gigel despre Costel şi invers. Dacă politicienii români mi-ar fi furnizat material, aş fi scris şi mai multe despre impactul politicii asupra noastră, decît despre politică în sine. O întreagă generaţie de lideri a apărut în aceşti opt ani, dar deocamdată rămîn sceptic că tinereţea în sine e un lucru bun, mai ales în politică. Consider acest an petrecut departe ca pe o vacanţă activă. Voi rămîne implicat în presa din România şi în nici un caz nu mă despart de Dilema, veche sau nouă, pentru mine aceeaşi. Rămas-bun! _______________________ N. red: Începînd din numărul viitor, în acest colţ de pagină va apărea rubrica "Aşa şi pe dincolo", semnată de Luca Niculescu, redactor-şef la RFI Rom