Putem să ne îngăduim și sentimentalisme

Întotdeauna mi s-a părut că basmele sînt niște narațiuni extraordinare, fundamentale, care ne învață să trăim. Pentru mine, Povestea lui Harap-Alb a lui Creangă este basmul suprem. Mă fascinează, de fiecare dată cînd îl recitesc cu elevii, potențialul lui educativ, cu multiple deschideri, valoarea pedagogică pe care o are. Desigur, toată lumea știe că este acolo o inițiere, o poveste a formării unui caracter, care evoluează de la statutul de tînăr neexperimentat, cu potențial însă, la cel de adult cu competențe de lider. Cel mai mult cred că îmi plac episoadele de început, în care se pune în valoare capacitatea tatălui în istoria formării fiului. Deși nu îl însoțește ulterior pe drumul inițierii, în mod evident el deține niște capacități pedagogice extraordinare. Știe cum și ce să spună, cum și ce întrebări să formuleze pentru a motiva, pentru a determina, pentru a sprijini. Printre cele mai interesante mi se pare a fi momentul în care, după ce fiii cei mari au eșuat în proba trecerii podului unde el îi aștepta îmbrăcat în blană de urs, fiul cel mic vine și el să ceară aprobarea de a încerca. Între timp, acest fiu avusese întîlnirea cu bătrîna Duminică, aceasta oferindu-i o serie de sfaturi necesare. Nu intru în alte detalii despre acea întîlnire, plină și ea de miez, în care se văd slăbiciunile fiului, care vor trebui ajustate în procesul formării. Dar mă opresc puțin la episodul în care vine fiul la tată. La o lectură atentă, se poate deduce că tatăl își cunoștea bine copiii. El îi crescuse pînă la acea vîrstă a debutului în viața de adulți și ca atare este destul de credibil că știa potențialul fiecăruia. Știa că cei mari nu sînt „vrednici”, așa cum cere fratele său, Împăratul Verde. Și știa că cel mic poate fi „vrednic”. Cînd acesta vine să îi ceară să-l lase și pe el să încerce, el se pune sub semnul norocului: „Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întîlni şi cu moartea în cale”. Cei doi fii mai mari, eșuînd, se întorc la casa tatălui, care îi primește. Pe cel mic însă îl avertizează: „Lucru negîndit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. [...] Însă, dacă vrei şi vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întîlneşti cu scîrba în drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea”. Care este lucrul negîndit și de ce pe fiul cel mic nu este dispus să îl primească înapoi, așa cum i-a primit pe cei mari? Aș zice că lucrul negîndit este faptul că acest fiu se situează sub semnul norocului: tatăl știe că el deține toate calitățile, că are potențialul necesar, că poate reuși prin sine. Și de aceea nici nu este dispus să îl primească dacă eșuează. Pe cei mari îi știa fără potențial, nu se poate supăra pe ei că nu au reușit. Se aștepta ca ei să eșueze. Corecția adusă fiului cel mic este subtilă, îl scoate de pe traiectoria întîmplătorului și îl fixează în orizontul potențialului său. Îl obligă să ia în considerare dezvoltarea personală, pornind de la potențialul deținut.

M-am lungit cu vorba. Basmele nu au murit în trecutul cultural ancestral al umanității. Ele continuă să se regenereze ca narațiuni în felurite formule artistice și în zilele noastre, păstrîndu-și același potențial formativ. Zilele acestea, fiind și puțin timp de relaxre, m-a prins un serial din care am înghițit o grămadă de episoade: Doctorul cel bun, pe Netflix. Este, pînă la urmă, tot un fel de basm, într-o cheie contemporană și cu veșminte moderne. În același timp, are ceva telenovelistic, nefiind un serial de mare subtilitate artistică. Desigur, bifează cam toate cerințele contemporaneității privitoare la egalitate, incluziune, diversitate, toleranță etc., uneori chiar într-o manieră prea simplistă sau clișeistă. Are destul tezism. Dar eu am ales să mă uit la el într-o cheie mai puțin ideologică și să mă las furat de partea de simplitate, de ingenuitate a poveștii. Într-un spital universitar, este angajat la secția de chirurgie un medic rezident cu autism. Personajul, excelent jucat de Freddie Highmore, deține un talent excepțional în domeniu, găsind adesea soluții medicale pe care îndrumătorii lui, medici cu experiență și cu notorietate, nu le văd. Serialul poate fi văzut în cheia aceasta a mentoratului, a formării, nu doar cu focus pe personajul principal, ci și pe ceilalți rezidenți. Este acolo un proces al inițierii continuu, formare profesională și de viață în același timp. Dr. Shaun Murphy, medicul autist, este un fel de fiu mic, aruncat în arena formării de cel care îl crescuse, neurochirurgul Aaron Glassman.

Pedagogia ne învață că există trei factori determinanți în formarea personalității: ereditatea, mediul și educația. Dacă factorul ereditar este complet aleatoriu, ceilalți doi factori sînt controlabili și pot contribui semnificativ la ameliorarea celui dintîi, dacă acesta are o încărcătură oarecum nefavorabilă. Asta se întîmplă cu Shaun care, în ciuda eredității nefavorabile, reușește să-și atingă potențialul maxim prin educație și prin situare într-un mediu favorabil. Este multă candoare în acest personaj, de care te atașezi. Este multă candoare în întregul serial, în care pînă la urmă binele învinge aproape de fiecare dată. Aș putea face o colecție de replici sau de secvențe în care mesajul despre viață, iubire, altruism, încredere, empatie etc. este explicit, poate chiar prea dulce pentru gusturi rafinate. Dar un basm, dacă îți îngădui să-ți abandonezi puțin standardele estetice, își poate permite, la urma urmei, să aibă și sentimentalism. 

Din perspectivă educațională, ceea ce se poate vedea în acest serial este pe de o parte această influență decisivă a educației în privința ameliorării unor neajunsuri ereditare, dar pe de altă parte și importanța instituției mentoratului în formarea profesională și chiar umană. Rezidenții aflați în permanență alături de îndrumătorii lor, într-un proces complex de observare, de responsabilizare, de schimb reciproc. Mi-a trecut prin minte că instituția aceasta a rezidențiatului, așa cum funcționează ea în sistemul medical, ar putea oferi destule exemple de preluat și în sistemul educațional, pentru profesorii tineri, debutanți.

Desigur, Doctorul cel bun este un basm și operează la nivel ficțional într-o zonă a idealului, a utopicului poate. Dar de ce să nu luăm din basme ceea ce poate fi luat, pentru a aplica, atît cît se poate, în viața noastră reală?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.