Punți de legătură, gusturi și valori

Fără să am la îndemînă volumul, dat împrumut cuiva și nerecuperat, îmi aduc aminte că, în Introducere în teoria valorilor, Tudor Vianu oferă la un moment dat un exemplu, ca să-i spun așa experiențial, prin care încearcă să ilustreze disocierea valorii în sine de gust, care este, în mod evident, o expresie a unei subiectivități asumate. Dacă mă duc într-un muzeu, spune Vianu – în sinteza mea narativă –, e posibil să văd acolo un tablou, artă contemporană, al unui pictor dintr-un curent recent, care sparge tipare clasice (nu-mi aduc aminte exact, e posibil ca Vianu să se fi referit la arta abstractă avangardistă), pe care să îl apreciez, dar să nu-l găsesc potrivit pentru a trona în sufrageria mea, pe perete. Nu se potrivește cu restul decorului, cu reprezentarea mea despre confortul intim personal. Cu alte cuvinte, Vianu spune că un obiect de artă poate fi recunoscut ca valoros, chiar dacă ție, receptor, nu-ți place în mod deosebit. Cum îi recunoști valoarea? Păi, aș zice că prin contextualizare culturală, în primul rînd, firește, dacă ești mai la curent, și prin raportare la opinii critice de autoritate ale specialiștilor.

Să fac un salt în timp. Nu întotdeauna noul se mulează cu ușurință pe capacitatea de receptare a publicului, fie el specializat sau nu. Chiar din aceeași breaslă fiind sau uneori tocmai pentru că ești în aceeași breaslă, poate apărea tendința de rezervă, de respingere a noului, pentru că nu corespunde gustului tău, format, evident, în spiritul valorilor trecutului în care ți l-ai interiorizat. Să ne amintim două cazuri relevante și, în același timp, divergente. Apariția lui Eminescu i-a prilejuit lui Alecsandri, poet național al momentului, celebrele versuri: E vreunul care cîntă mai bine decît mine? / Cu-atît mai bine țării și lui cu-atît mai bine. La polul opus, tocmai Eminescu se poziționa cu aciditate critică față de Macedonski, reprezentant al simbolismului, pe care îl acuza de lipsa fibrei naționale. În fapt, el contesta întreaga direcție nouă a poeziei: Actele aceste de flagelare le voi repeta de cîte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltăeri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul abia sfîrșește liceul, vine să vîndă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară („Materialuri etnologice“, în Timpul, 8 aprilie 1882). Ei bine, a murit simbolismul pentru că marele poet, incontestabil, l-a blamat? Nu! Gustul său estetic, pliat pe un model valoric în care se formase, l-a făcut pe Eminescu să conteste o nouă direcție, dar nu l-a transformat în ucigașul ei. Viitorul începe întotdeauna azi și cu siguranță nu se împiedică vreodată de ieri.

Să revin, așadar, la azi. Am fost părtaș zilele acestea la un dialog într-un grup de profesori despre noi forme de expresivitate, dar nu numai, ci și despre forme de manifestare discursivă ale noilor generații, copiii, elevii noștri. S-a discutat despre cum se construiesc mesajele transmise prin platforme de tipul WhatsApp, Messenger, despre Tik Tok și poezie contemporană etc. Știm cu toții că în mesajele lor aproape au dispărut diacriticele, că semnele de punctuație dispar și ele și că emoticoanele și emoji-urile se inserează în text, tinzînd să-l înlocuiască, generînd un nou limbaj, iconic, apropiat pe undeva de cel al ideogramelor și pictogramelor sumeriene. Cineva spunea cît s-a luptat cu fiica ei să utilizeze diacriticele și semnele de punctuație, pînă cînd fata i-a spus: Mama, te rog, cînd scrii ceva nu mai pune semnul exclamării, pentru că pare că țipi la mine. Altcineva spunea că punctul e receptat de copii ca final de afirmație autoritară. În fine, nu am intenția de a susține că dispariția diacriticelor sau a semnelor de punctuație ar fi benefică. Dar sînt ferm convins că avem de-a face cu un nou tip de limbaj, pe care împotrivirea noastră, a eventualilor conservatori, nu îl va împiedica să se dezvolte, cu formele lui specifice de expresivitate, în care emoji-urile, emoticoanele etc. își vor găsi locul firesc.

Ce m-a frapat au fost însă unele opinii ale unor profesori care afirmau că nu ar putea să promoveze sau să predea poezie contemporană sau forme de exprimare artistică grefate pe noi limbaje, pentru că nu le pot considera artă. Dădusem eu ca exemplu poezia lui Tudor Pop, din volumul Softboi Mimosa, în care aceste experimente de limbaj își găsesc forma de expresivitate poetică. În fapt, aceste opinii mergeau spre un radicalism conservator mai general, iar un experiment de tipul celui al lui Tudor Pop ar fi doar exemplul extrem al lor, căci el, radicalismul acesta conservator, dă seama despre o respingere sau o incapacitate de receptare a poeziei și a artei contemporane în general. Ceea ce este foarte OK, gustul e o chestiune pe care aș asocia-o opiniei, drept fundamental al omului, la urma urmei.

Dar, ca profesor, mi se pare că a te cantona în astfel de respingeri radicale este oarecum neprofesionist. Pentru că una este ceea ce îți place ție și alta este să ai curiozitatea de a explora noutățile din domeniul tău de specializare și, mai ales, să ai deschiderea de a le și preda, la o adică, recunoscîndu-le ca formule care provoacă, implicit care generează inovație, în sensul evolutiv al cuvîntului

N-am pus punct sau semnul exclamării la fraza anterioară pentru a nu se înțelege că spun aceste lucruri autoritar sau că țip la cineva. Cu siguranță, poezia contemporană și arta contemporană în general nu va stagna dacă un profesor sau altul nu le găsește locul în biblioteca sau sufrageria personală, dar n-ar strica să avem profesori mai deschiși către aprecierea noilor forme de expresivitate artistică și discursivă a noilor generații. Asta ar ajuta la stabilirea unor punți de contact empatic cu copiii și elevii noștri, chiar această afirmație este un truism.            

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.