PSD ar trebui să aibă grijă ce îşi doreşte
Conducerea PSD învaţă zilele astea că expresia "ai grijă ce îţi doreşti" nu este o vorbă goală. Acum vreo lună, propunea, prin vocile lui George Maior şi Cristian Diaconescu, ca unul dintre cele două importante servicii secrete să fie condus de reprezentanţii opoziţiei. Era genul acela de propunere făcută din opoziţie: sună înţelept şi nu costă nimic. Doar că Traian Băsescu a luat-o în serios şi l-a propus chiar pe senatorul George Maior ca şef la SRI. De atunci, PSD pare că s-a ales cu o nouă problemă. Presa degrabă ursitoare de scenarii a anunţat deja că se schimbă coaliţia de guvernare. Liberalii s-au supărat foc, deşi nu e clar de ce. În precedenta guvernare de coaliţie, Emil Constantinescu şi-a numit doi oameni de încredere în fruntea SRI şi SIE. Ion Iliescu a numit şi el apropiaţi, fie că aveau sau nu carnet de pedeserist. Deci, dacă se poate vorbi despre faptul că Băsescu a întrerupt o tradiţie, atunci a întrerupt tradiţia potrivit căreia preşedintele îşi numeşte apropiaţi la servicii. Brusc, ne-am procopsit cu o nouă tradiţie: preşedintele trebuie să împartă serviciile între partidele de la guvernare. Liberalii fac lanţ viu în jurul unui principiu de nesusţinut: li se cuvine un serviciu. Întrebaţi de ce ar fi trebuit să-l primească şi ce ar fi vrut să facă cu el, nu prea ştiu exact. E al lor şi basta. Pesedişti de frunte s-au enervat şi ei, cerînd ca oferta să fie refuzată de partid. Atunci cînd partidul a propus ca un serviciu să fie condus de opoziţie nu s-au scandalizat. În general, comentariile publice au scăpat din vedere tocmai acest amănunt: Băsescu a aplicat propunerea PSD. Scenariile complicate vehiculate după desemnarea lui Maior au plecat de la ipoteza că PSD a fost un actor liber să se alieze cu Băsescu contra PNL. Fals. PSD a fost constrîns tocmai de propria propunere. Băsescu a făcut o ofertă care nu putea fi refuzată. Geoană, Maior, Diaconescu & co nu ar fi avut cum să refuze fără să pară papagali. Cum ar fi fost ca Băsescu să vină şi să spună: stimaţi concetăţeni, PSD a cerut ca un serviciu secret să fie controlat de opoziţie. M-am gîndit şi mi se pare o idee bună, aşa că le-am oferit SRI-ul. Dar ei nu mai vor. Şi mai este un aspect important trecut în plan secund: Băsescu a oferit PSD postul pentru Maior. Nu a fost o ofertă deschisă, l-a vizat pe Maior. Are un CV bun în domeniu, dar nu cred că ăsta a fost argumentul hotărîtor. Maior s-a remarcat ca un pesedist moderat în problema legilor siguranţei naţionale. Şi acesta este adevăratul motiv de îngrijorare: Băsescu a găsit acolo unde nu se aştepta un aliat pentru nişte proiecte de legi prost concepute de serviciile secrete, care îşi ofereau puteri prea mari. Un motiv cu adevărat bun să respingi numirea lui Maior, dar liberalilor nu le-a trecut prin cap. L-am auzit pe Crin Antonescu spunînd că nu e necesar ca PNL să vină cu o contrapropunere, să le fie dat postul, găsesc ei un specialist. După ce l-au trimis pe Atanasiu la Apărare, parcă nu aş mai aştepta senin ca PNL-aripa-care-a-mai-rămas să umble în debara la rezerva de experţi. Din toată tărăşenia s-ar putea să iasă şi ceva bun. Situaţia ideală ar fi depolitizarea serviciilor. Doar că am dovedit că nu prea putem. Reprezentantul "societăţii civile" în fruntea SRI, Costin Georgescu, a fost şi cea mai palidă figură de acolo. Poate că ar trebui să trecem la varianta următoare: controlul reciproc. Cu alte cuvinte, ar fi bine să inaugurăm o cutumă prin care un om din opoziţie agreat de preşedinte (nu desemnat automat de opoziţie) să controleze SRI. Mircea Geoană a venit cu ideea de a se schimba legea, dînd direct opoziţiei un serviciu. Este o idee proastă. Măcar să fim în stare să respectăm o cutumă, o lege nouă nu ne ajută foarte mult, de vreme ce orice nouă putere o poate schimba dacă nu are chef să o aplice. Cutumele cu adevărat folositoare se impun în timp. George Washington a inaugurat cutuma ca un preşedinte american să nu mai candideze după două mandate. A funcţionat 140 de ani, pînă la F.D. Roosevelt. Abia după acesta a devenit regulă scrisă, trecută în Constituţia SUA. O altă cutumă este ca preşedintele SUA să-şi ia un membru al cabinetului din cealaltă tabără. Clinton a avut chiar un secretar (echivalentul ministrului) al Apărării republican. Dar esenţial în această cutumă este că preşedintele îşi alege omul din cealaltă tabără, nu este desemnat de partid. Şi acesta este şi argumentul împotriva legalizării: alegerea cutumiară de către preşedinte a unui membru al opoziţiei sau a unei persoane agreate de opoziţie nu presupune politizarea totală a funcţiei, asigurînd totuşi un contra-control. Desemnarea rigidă de către un partid din opoziţie ar aduce cu sine echilibrul, dar implică şi totala politizare a funcţiei. Parcă văd realiştii pufnind pe nas: ce naiv, cum poate să propună aşa ceva? Am înţeles de multă vreme că "realişti" sînt numiţi acei oameni care n-au idee cum se poate depăşi o problemă, dar reuşesc să pară înţelepţi prin pufăieli. Deci, cutumă da, lege nu. Şi mai am un argument: făcînd abstracţie de conjunctura politică actuală, ce s-ar întîmpla dacă partidele care ocupă ambele părţi ale centrului politic s-ar alia la guvernare şi în opoziţie ar rămîne doar extremişti? Deşi dezagreabilă, situaţia e plauzibilă. Se întîmplă ca scorurile electorale să fie atît de strînse încît doar mari coaliţii de centru pot rezolva impasul. Este cazul acum în Germania. S-ar putea să se întîmple şi în Austria după alegerile din week-end-ul trecut. Dacă după alegeri ar fi nevoie de o coaliţie mare PD-PSD-PNL pentru a guverna? Dăm SRI-ul pe mîna PRM? Nu că băieţii de la SRI nu ar fi mulţumiţi de aşa întorsătură. Din nou, Mircea Geoană ar trebui să aibă grijă ce îşi doreşte.
