Prin pîntecele New York-ului
Aveam de mers de la hotel pînă în fața uriașei catedrale St. John the Divine (a șasea din lume ca mărime – că tot le plac americanilor recordurile de acest gen), unde trebuia să ajung la o oră aproximativă (din fericire). Drumul presupunea să iau metroul.
Trecînd pe lîngă recepție, am cules din mers un măr din marele coș oferit clienților hotelului, ca pentru a le aduce aminte că se află în Big Apple (porecla orașului New York). Era din soiul bot de iepure care nouă ne e atît de familiar, dar care își are originile în America. Cîte lucruri pe care le credeam ca fiind ale noastre dintotdeauna ne vin, de fapt, din „Lumea Nouă“...
Ieșind din hotel, am coborît grăbit la intrarea de metrou de vizavi, unde era cît pe ce să renunț la măr, după ce am nimerit prin haloul mirositor al îngrozitorului homeless care obișnuia să-și petreacă timpul acolo. În sfîrșit, am parcurs întortocheatele culoare subterane, trecînd de turnicheți spre peroane, cu ochii la panouri, ca să nu nimeresc cumva la o linie greșită. Am așteptat cîteva minute între stîlpii negri de oțel cu nituri mari care susțin plafoanele stațiilor de metrou newyorkeze. Un tren a oprit parcă în grabă, iar la megafoane s-a auzit un anunț la care n-am fost destul de atent. Era chiar numărul B, cel care-mi trebuia, așa că m-am suit într-unul din vagoane, un model mai vechi, foarte întunecos. Era destul de gol și m-am așezat pe un scaun. La următoarea stație, vizavi de mine s-a instalat un negru cu o uriașă hălăciugă de păr creț, care parcă-i exploda pe sub șepcuța de pe cap. Și-a scos smartphone-ul și l-a conectat la o boxă cilindrică, destul de mare. Curînd, prin acea boxă, a dat drumul unei muzici debordante. Un hip-hop la un volum aproape asurzitor. În dreapta mea ședea o negresă într-o rochie albastră, care a început imediat să dea fericită din umeri, în ritmul muzicii. În adîncul întunecat al vagonului am mai zărit cîțiva oameni cam de același fel, unii complet apatici, alții înviorați de manifestarea în curs de desfășurare. Iată o călătorie pitorească, mi-am zis.
La următoarea stație s-a urcat un alt negru, ras în cap și cu un flaut în mînă. Părea gata să-l folosească, dar era ușor descumpănit de muzica ce se revărsa din boxa celuilalt. Era o concurență cam puternică. Ușile s-au închis, iar trenul a pornit mai repede parcă decît înainte. După o scurtă evaluare a situației, omul cu flautul a început totuși să cînte, la început timid, apoi tot mai tare. Cel de pe scaun nici nu-l observase, preocupat de ritmul teribil din boxa lui, care-l făcea să dea din cap nebunește, absent la tot ce-l înconjura. O vreme flautul și hip-hop-ul s-au suprapus într-o adevărată nebunie sonoră. N-aș putea spune ce cînta cel cu flautul, dar scena era incredibilă. Femeia de lîngă mine își oprise legănarea și nu mai știa ce să facă. Metroul a trecut prin următoare stație ca o vijelie, fără să mai oprească. Ce se întîmpla? Aruncîndu-mi privirea spre profunzimile pîntecoase ale vagonului, am realizat în acel moment că rămăsesem singurul alb. Trenul părea că devenise unul expres și nu mai era local, adică nu mai oprea decît la unele stații. Cam în sensul ăsta fusese parcă și anunțul pe care abia-l percepusem la urcare. Luminile unei alte stații, cu mozaicurile ei galbene și firma albastră, au trecut rapid prin fața geamurilor, confirmîndu-mi bănuiala. Nu-i nimic, mi-am zis, oricum pînă la strada 110 mai erau destule stații, într-una din ele trenul tot trebuia să oprească, iar eu aveam să cobor acolo și să iau un B local, care să mă ducă liniștit la destinație. Între timp, cele două instrumente continuau să se lupte asurzitor pentru întîietate. Metroul trepida și el zgomotos peste îmbinări și macazuri, adăugînd ritm de fier cacofoniei dinamice.
Într-un tîrziu, parcă deranjat de ceva, trezit din transa lui, omul de pe scaun a ridicat capul și a dat cu ochii de cel cu flautul. Precipitat, și-a căutat atunci telefonul prin poală, pe unde-l rătăcise, și a apăsat pe butonul de închidere. Boxa a tăcut brusc și flautul a rămas stăpîn. Posesorul lui cel ras în cap s-a înclinat a mulțumire și a continuat să sufle. Stațiile se succedau parcă tot mai repede, ba chiar am zărit-o defilînd pe geam cîteva secunde și pe cea de la strada 110, unde trebuia să cobor. Îmi pierdusem speranța că trenul va mai opri vreodată. Eram ca în „Tunelul“ lui Dürrenmatt, acea poveste în care un student se urcă într‑un tren cu care circula frecvent, trenul intră într-un tunel foarte mic, dar, spre uimirea studentului, acesta nu se mai termină.
De fapt, aveam vaga presimțire că viitoarea oprire urma să fie la strada 125, adică fix în inima Harlem-ului. Mai ajunsesem pe acolo din greșeală, în urmă cu 30 de ani, și nu-mi plăcuse deloc. Adică nu știusem cum să intru mai repede înapoi în metrou după ce un tip vesel-amenințător mă plesnise peste cot, întrebîndu‑mă dacă eram sigur că voiam să fiu acolo. Am auzit că, între timp, locul s-a mai luminat, că nu mai e atît de periculos, dar tot nu voiam să fiu acolo.
Flautistul a terminat de cîntat și s-a îndreptat spre cel pletos de pe scaun. „Thank you, brother!“, a zis, zîmbind, cu ochi sclipitori. „You are welcome, brother!“, a venit răspunsul celuilalt. S‑au îmbrățișat. Trenul a oprit. Era, cum bănuiam, în dreptul străzii 125. Am coborît repede, uitîndu-mă după peronul de întoarcere, cu grijă să nu mai nimeresc iarăși vreun expres spre cine știe unde.
