Preşedintele jucător a fost trimis la vestiare

Dacă îl comparăm pe Traian Băsescu cel de acum cu Traian Băsescu cel din 2005, observăm că marja sa de manevră s-a îngustat considerabil. Altfel spus, Traian Băsescu este acum mult mai puţin puternic decît atunci cînd a preluat mandatul. Definim puterea în termenii clasici ai sociologiei: A are putere asupra lui B, dacă B se conformează ordinelor date de A. La începutul mandatului, Băsescu avea o putere considerabilă, atît asupra Guvernului, cît şi asupra Parlamentului. Voinţa lui Traian Băsescu a făcut ca Alianţa D.A. să formeze Guvernul şi Călin Popescu Tăriceanu să ajungă prim-ministru (mişcare perfect constituţională, cîtă vreme actul fundamental vorbeşte despre un partid majoritar, pe care nu l-am avut după alegeri). Să ne amintim de momentul în care Traian Băsescu a insistat pentru schimbarea preşedinţilor Camerelor. Alianţa D.A. a funcţionat atunci ca forţă parlamentară unită, iar succesul a fost parţial (doar în cazul Camerei Deputaţilor). Tot în 2005, Traian Băsescu participa la şedinţele de Guvern şi miniştrii, în frunte cu premierul, păreau cel puţin de formă că iau notiţe după cele spuse de preşedinte. În acest moment, preşedintele îşi vede restrînsă puterea în mod dramatic. Aceasta s-a întîmplat printr-o combinaţie de forţă politică şi mijloace constituţionale. În plan politic, relaţiile dintre preşedinte şi PNL au fost rupte. Nu discut aici a cui a fost vina, cine a greşit şi alte chestiuni de acest gen. Constat doar că, prin ruptura dintre Palatul Cotroceni şi PNL, preşedintele a pierdut puterea atît asupra Guvernului, cît şi asupra Parlamentului. Avem un guvern antiprezidenţial şi o majoritate parlamentară antiprezidenţială. Să luăm exemplul ministrului Ludovic Orban. Prin 2005, Orban părea un aiurit de prin PNL, care se ia la harţă cu pediştii şi cu Băsescu. Multe voci îi cereau partidului liberal să-l pedepsească pentru îndrăzneală şi chiar s-a vorbit despre aşa ceva prin PNL, pe vremea cînd Tăriceanu şi Băsescu încă îşi mai vorbeau. Acum, liberalii favorabili lui Băsescu au fost excluşi şi şi-au format alt partid, iar Orban a devenit ministru, este vocea atot-televizată a PNL şi a mers să depună jurămîntul la Cotroceni dăruindu-i lui Băsescu, în mod sfidător, volumul Revolta de pe Bounty. Că Orban nu ştie subiectul cărţii (unde revoltaţii sfîrşesc destul de urît), cum a scris cu umor Cătălin Avramescu în Cotidianul, nu este important pentru context. Semnificativ este că omul care şi-a construit cariera în PNL fiind inamicul preşedintelui Băsescu i-a rîs în nas cînd acesta era forţat să-i semneze decretul de numire ca ministru. Este un exemplu anecdotic al modului în care puterea preşedintelui s-a redus. Cum spuneam, a fost vorba despre o combinaţie de mijloace politice şi constituţionale. Avem o Constituţie vagă, care împarte neclar puterea executivă între preşedinte şi premier. Această desenare a puterii a dus la un aproape perpetuu conflict între preşedinţii şi premierii României. Atunci cînd nu au încercat lovituri de forţă (Iliescu l-a debarcat pe Roman cu minerii, Constantinescu l-a lăsat pe Radu Vasile fără guvern, de ajunsese acesta să se încuie în birou), preşedinţii României au fost nevoiţi să facă un complicat joc de glezne pentru a-şi menţine puterea reală. Este ceea ce a făcut Ion Iliescu în perioada 2000-2004. Deşi relaţiile sale cu Adrian Năstase au fost tensionate, Iliescu nu a rupt cordonul ombilical. Chiar dacă puterea executivă reală a fost în mîinile lui Năstase, Iliescu păstra puterea de influenţă asupra Guvernului. Dacă Iliescu nu a vrut să audă de cota unică, aceasta nu s-a adoptat sub Guvernul PSD, deşi atît premierul, cît şi ministrul Finanţelor s-au învîrtit în jurul ideii şi chiar au venit cu un proiect în Guvern, la acel moment (cu o cotă de 21%). Aşa cum arată Constituţia noastră, preşedintele nu are putere executivă reală, ci doar putere de influenţă. Or, această putere de influenţă este condiţionată de relaţiile politice dintre preşedinte şi Guvern. Am asistat în ultimele luni la un complicat proces de interpretare a Constituţiei, pentru adaptarea acesteia la ce se întîmplă pe scena politică. Practic, Curtea Constituţională a umplut anumite goluri lăsate de Constituţie în definirea puterii executive şi a rolului exact al preşedintelui. Şi pe acest teren preşedintele Băsescu doar a pierdut. Curtea Constituţională a decis în mai multe rînduri că preşedintele are dreptul să facă declaraţii politice. Nici nu putea decide altfel, din moment ce Constituţia îi acordă expres imunitate pentru declaraţiile politice. Din acest motiv, Curtea nici nu putea accepta motivele suspendării invocate de PSD şi de Comisia Voiculescu, care au condamnat declaraţiile politice ale preşedintelui. Dincolo de asta, Curtea a limitat puterea preşedintelui prin aceea că i-a acordat doar un rol formal în restructurarea Guvernului. Practic, preşedinţii României nu mai au acum nici un cuvînt de spus în modul în care arată guvernele. Curtea Constituţională i-a acordat preşedintelui dreptul de a face gălăgie la Cotroceni, dar nimic mai mult de atît. Una peste alta, preşedintele Băsescu din 2007 este mult mai slab decît preşedintele Băsescu din 2005. Mai are o ultimă resursă: întoarcerea la popor. O resursă vagă, şi ea destul de constrînsă de aceeaşi Constituţie şi de legea referendumului. Preşedintele poate să se vrea în continuare jucător, dar coechipierii, adversarii şi arbitrii l-au trimis la vestiare. Nici nu e de mirare că doreşte să-şi depună demisia.