Președinte. Monarh. Politician

Arareori a fost România atît de furioasă pentru că unul dintre demnitarii ei a respectat o regulă. De obicei, nervii apar în situația inversă și mult mai comună în care demnitarul sau funcționarul o ia pe scurtătură, de obicei în interes propriu.

Dar vremurile sînt așa cum sînt, iar președintele Klaus Iohannis trebuie să facă față unui potop de acuzații venite de la cei mai loiali suporteri ai săi pentru că a ales să respecte legea în cazul revocării procurorului-șef al DNA.

E în această revoltă neputincioasă un anume sentiment antidemocratic care ar trebui să îngrijoreze. Frustrarea, neputința și exasperarea duc o parte din public într-o zonă radicală de gîndire din care nu poate ieși nimic bun. Și spun asta pe fondul coborîrii în iliberalism patronate de Liviu Dragnea și de grupul din jurul său. Văd deja în presa străină titluri care pun România pe același plan cu Ungaria și Polonia. Dacă și cealaltă jumătate a societății alege, sub masca rezistenței, același drum, am obținut o frumoasă rețetă de dezastru, numai bună de defilat cu ea la festivalul calamităților politice.

Cum am ajuns aici? Nu mai departe de acum două săptămîni observam, în acest spațiu, că președintele României preferă ambiguitatea, se ferește de dezbateri reale, e reactiv și întreține o relație nesănătoasă cu forțele politice care îl susțin. Remarcam și că i-ar fi folosit un împrumut din manualul predecesorului său. Din nefericire, modul inabil în care a procedat la începutul săptămînii nu face decît să confirme observațiile de atunci.

Dar nu e numai atît. Incapacitatea internă a PNL de a formula idei solide și autonome, organizarea partidului pe criterii antimeritocratice și dependența bolnavă de cîțiva finanțatori dubioși fac ca principala forță a Opoziției să rămînă permanent într-un soi de stupoare confuză, de alcoolic fără speranță. Președintele nu are un partener egal în PNL, ci un soi de subordonat incapabil să stea drept. Partidul liberal, la cei peste o sută de ani ai săi, încă își caută identitatea. Și-o caută într-un moment în care ar fi fost nevoie de o opoziție fermă și coerentă.

Mai departe, cele două USR-uri au în-tîrziat nepermis de mult cu trasarea unei granițe clare, a unei limite pînă la care pot și vor să sprijine instituția prezidențială. Asta i-a oferit președintelui un oarecare sentiment de relaxare, știind că nu trebuie să facă eforturi pentru a obține un sprijin oferit necondiționat. Faptul că în ultima vreme useriștii vorbesc tot mai ferm despre un candidat propriu la prezidențiale și încep să realizeze că doar ei își pot decide viitorul e un semn că lucrurile încep să intre pe făgașul firesc. Mai bine mai tîrziu decît niciodată.

De asemenea, grupurile civice cultivate de Administrația Prezidențială cu diverse ocazii s-au bucurat prea mult de atenția oferită ca să aibă curajul să îl critice serios pe Klaus Iohannis atunci cînd a fost cazul. Ca și în cazul partidelor, lipsa de autonomie aduce cu sine necazuri pentru ambele părți și ratări plenare.

Pe scurt, președintele nu a simțit pînă azi că trebuie să lupte pentru moștenirea sa politică sau, dacă dorește, pentru următorul mandat. Nu a simțit cine știe ce risc și nici nevoia de a cere sfaturi în afara cercului său restrîns care l-a adus, pas cu pas, în situația de azi, disprețuit de adversari și cu prieteni dezamăgiți (ca să fiu politicos). Un politician cu instinct ar alege să vadă avantajele situației și să schimbe tonul cît mai e timp.

Presupunînd că dorește să își salveze mandatul, Klaus Iohannis are nevoie nu numai de parteneri, ci și de o nouă filozofie. Una a prezenței, dacă vreți. Atitudinea distantă și inutil sigură pe sine, chiar dacă e motivată de argumente legale, trebuie să dispară și să fie înlocuită, în baza acelorași argumente legale, cu implicare, retorică și, mai ales, curaj.

Curajul de a da interviuri, de exemplu. Interviuri în care să explice oamenilor deciziile pe care le ia, să își anunțe intențiile și să dea societății prilejul să participe. Poate părea frivol, însă vă rog să vă amintiți cînd ați citit/ascultat/urmărit ultimul interviu cu președintele României. Pe birourile și în căsuțele de mail de la Cotroceni sînt sute de solicitări de interviu ignorate. Sute. Sigur că șeful statului are și altceva de făcut, însă măcar uneori, ca o dovadă de minim respect, ar putea să accepte să răspundă unor întrebări legitime venite din partea jurnaliștilor.

Am mai spus-o, nu cred că salvarea politică a domnului Iohannis e esențială pentru democrația românească. Însă, cîtă vreme domnia sa ocupă cea mai înaltă funcție în stat, e obligat nu numai să se ridice la înălțimea speranțelor pe care oamenii și le pun în el, ci și să dea dovadă de un pic de umilință. O poate practica el însuși, elegant și folositor, sau poate fi obligat să o facă de situațiile fără ieșire în care se pune singur continuînd să exercite distant și nepoliticos o funcție pe care a cerut-o națiunii și care nu i-a fost oferită pe tavă asemeni unei coroane.

Evenimentele de săptămîna asta ar trebui să îl convingă. 

P.S. Am trimis în această dimineață încă o solicitare de interviu către Administrația Prezidențială. Intenționez ca, din cînd în cînd, să mai număr zilele scurse fără răspuns. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.