Precedentul Snowden
Despre Edward Snowden nu știm prea multe zilele astea. Prezența sa publică este limitată la contul de Twitter unde, pe lîngă diverse (auto)ironii, emite, din cînd în cînd, opinii pe temele cu care este asociat de la celebra sa ieșire în public din 2013: protecția datelor personale, securitate informatică, extinderea capacității guvernelor de a supraveghea populația dincolo de orice limită legală sau utilă.
Despre Julian Assange, australianul arogant de la Wikileaks, știm doar că își continuă bătălia cu procurorii suedezi care vor să îl acuze de agresiunea sexuală. Ca și Snowden, dispărut prin Rusia lui Putin, Assange e oaspetele unui regim ale cărui referințe democratice sînt cel puțin dubioase. Australianul va împlini curînd patru ani de cînd locuiește în Ambasada Ecuadorului de la Londra, spre exasperarea britanicilor care cheltuiesc o mică avere cu supravegherea unui excentric pe care speră într-o zi să îl extrădeze.
Snowden și Assange sînt două nume de referință în istoria recentă și reprezintă poate cel mai bine punctul de întîlnire dintre tehnologie și militantism politic. Apostoli ai unei utopice eliberări prin intermediul accesului la informație, ambii au fost salutați cu entuziasm de generațiile mai recente și priviți cu neîncredere sau de-a dreptul cu ostilitate de seniori și establishment-ul occidental.
Poveștile lor sînt pline de ironie (lupți pentru transparență sub protecție rusă? – Anna Politkovskaia ar avea ceva de spus aici dacă ar mai putea să o facă) și incongruențe și, foarte probabil, cu multe detalii absente. E însă foarte greu de contestat meritul celor doi de a pune pe agendă teme absolut necesare într-o vreme în care spiritul critic aproape adormise sub promisiunea unei epoci de aur în care mîntuirea stă în tehnologie, democrația în lățimea de bandă, iar eficiența se măsoară în numărul aplicațiilor din ecosistemele celor mai importante sisteme de operare.
Scriu rîndurile astea pe Aeroportul Ben Gurion din Israel, unul dintre locurile cel mai bine păzite din lume. Locurile de felul acesta au un dar special de a te împinge la un soi de autoanaliză urgentă: inevitabil te întrebi dacă nu ai greșit ceva, dacă nu ai gîndit ceva nepermis. Probabil la fel se întreabă și o bună parte dintre cei care au salutat dezvăluirile celor doi. Mai ales după ce s-a aflat ca australianul are un caracter mai puțin plăcut, iar americanul a ales să lupte în continuare profitînd de protecția oferită de Vladimir Putin. Sigur că, odată trecut cu bine de filtrele de securitate ale aeroportului, întrebarea pare ridicolă. Cum să pară altfel după ce tocmai ai fost validat ca cetățean demn de încredere?
Assange şi Snowden nu au acest noroc și, foarte probabil, viața lor nu va reveni la normal în viitorul previzibil. Însă, fără ca ei să stabilească precedente, probabil nu ar fi fost posibilă recenta scurgere de informații care dezvăluie date despre cum un număr impresionant de companii private și politicieni de pretutindeni devalizează bugete publice de-a lungul și de-a latul lumii. Așa-numitele Panama Leaks sînt administrate de un consorțiu de zeci de organizații de presă și sute de jurnaliști. Fiecare cu agendele lor și cu unghiuri proprii de abordare. Dar toate dispuse să publice, să încalce conspirația tăcerii la care participaseră voluntar sau involuntar. Dimensiunile acestui consorțiu sînt impresionante. O barieră invizibilă a picat definitiv.
Ironia (din nou ironia) face ca una dintre țintele principale ale dezvăluirilor să fie Vladimir Putin, protectorul domnului Snowden. Aș putea să jur că luni dimineață, cînd a primit revista presei, președintele rus a regretat un pic faptul că a ales să ofere azil fostului colaborator al CIA și NSA. Un Snowden redus rapid la tăcere ar fi inhibat poate viitori amatori de transparență. Un Snowden într-o relativă siguranță e un model de urmat. La fel și Assange. Avertisment pentru dictatorii și corupții acestei lumi.
Indiferent de motivele pentru care acești avertizori aleg să își riște carierele, libertatea sau viața, produsul final a meritat. Arena internațională e azi mai influențată de faptele și umbra lui Edward Snowden decît de ale oricăruia dintre cei care se tem de viitoarele scurgeri de informații. Și ăsta nu e neapărat un lucru rău.
P.S. Recomand oricui nu a văzut încă excelentul film al Laurei Poitras Citizen Four să o facă. Figura fragilă, dar insuficient conturată a lui Edward Snowden, în zilele acelea cînd a ales să iasă din anonimat, e un document istoric. De asemenea, tehno-optimismul (e și asta o boală modernă) se poate trata oricînd cu un text al lui Evgheni Morozov. Oricare dintre ele.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
