Porumbelul păcii luat la şuturi
Informația că România intenționează să cumpere rachete Patriot de patru miliarde de dolari a dat naștere unui germene de dezbatere privind costurile echipării militare a României. Dezbaterea asta a stat foarte multă vreme undeva în spatele celorlalte (anticorupție, taxe etc.), deși sumele uriașe despre care discutăm ar merita poate mai multă atenție. La fel și cea despre contextul de securitate actual, care, după cum este evident pentru orice observator onest, e din ce în ce mai imprevizibil.
Cu puțin timp înainte, un tragic accident pe un drum oarecare din Argeș s-a soldat cu moartea mai multor militari, iar primele relatări vorbeau despre o problemă tehnică a vehiculului cu care aceștia se deplasau. Ancheta nu a fost încă finalizată, dar n-am auzit pe nimeni care să pună la îndoială acele relatări. Anecdotica legată de înzestrarea sub standard a armatei României face ca astfel de concluzii rapide să fie aproape inevitabile.
În același timp, sub presiunile administrației Trump, România încearcă să își respecte angajamentul de a cheltui două procente din PIB pentru armată. Una dintre puținele țări din NATO care chiar fac eforturi în acest sens. Sigur, eforturile românești sînt, ca mai toate întreprinderile guvernului de la București, șchioape, incoerente și total netransparente. Recenta retragere din CSAT a planului de înzestrare a armatei stă mărturie în acest sens. Nu mi-am propus însă să analizez nevoile militare ale României. Cred că e suficient să plec de la premisa că România are nevoie de armată, iar armata are nevoie de pregătire și de mijloace de luptă. Iar lucrurile astea costă. Niciodată puțin.
Aș vrea totuși să ne oprim asupra discuțiilor care au însoțit anunțul privind intenția de achiziționare a Patriot-urilor. Spre deosebire de toate celelalte luări de poziție privind apărarea (egale între ele, previzibile, lipsite de imaginație), aici s-a înregistrat o premieră. Pentru prima oară un deputat român și-a anunțat opoziția fermă față de o achiziție de acest fel. E vorba de Adrian Dohotaru, trimis în Parlament de alegătorii USR din Cluj. Dl Dohotaru și-a explicat dezacordul insistînd că, de-a lungul timpului, prin implicarea în teatre de operațiuni din Orientul Mijlociu sau Asia, România a cheltuit mult și ineficient în scopuri care nu au cine știe ce legătură cu interesele imediate ale contribuabilului român. Cele patru miliarde de dolari ce vor fi cheltuite pentru rachete sau o parte din procentul din PIB alocat armatei ar putea fi folosite, spune Dohotaru, pentru alte domenii. Și enumeră cîteva: „spitale și investiții în sănătate ca prevenție, educație și cercetare, cultură accesibilă, infrastructură feroviară îmbunătățită pentru a străbate țara în jumătate de zi, agricultură sustenabilă, spații publice și centre comunitare în cartiere, împăduriri și politici coerente de mediu, program de dezvoltare a stocului de locuințe publice“.
Dl Dohotaru vorbește despre o falsă prioritizare în alocarea banilor și, ulterior, explică faptul că și-a propus să reprezinte electoratul pacifist din România. Luările sale de poziție au provocat ceva vecin cu un val de ură. Am încercat să înțeleg de ce, iar singura explicație la care am reușit să ajung este, ca să citez raportul unui bancher britanic după o întîlnire cu diplomați români, „lipsa de sofisticare“ a dezbaterii publice autohtone. Deputatul USR are dreptate să se plîngă că nu există discuții serioase pe marginea felului în care sînt alocate bugetele publice, inclusiv cele destinate armatei. La fel cum are dreptate să se plîngă de lipsa unei analize oneste cu privire la investițiile (inclusiv de resurse umane) în teatre de luptă aflate la mii de kilometri distanță. Nu sînt convins că asta ar schimba în vreun fel decizii viitoare pe subiecte identice, dar cred că întotdeauna e de preferat ca astfel de hotărîri, cu impact major, să fie sprijinite de un public informat. Nu numai în legătură cu costurile, ci și cu justificarea filozofică, dacă vreți, a unor astfel de întreprinderi.
Apoi, faptul că e cineva care se opune sau critică o achiziție de armament este o chestiune banală în toate democrațiile consolidate. Cine vrea să verifice asta poate căuta detalii în presa britanică despre discuțiile privind următoarea generație de submarine nucleare Trident. Ar trebui să fie și în România, fără ca asta să însemne că participanții la dezbatere urmăresc să lase țara fără apărare în vecinătatea unei Rusii impredictibile și agresive.
Pe de altă parte, felul în care deputatul USR și-a formulat intervențiile publice nu l-a ajutat teribil de mult. Un soi de radicalism gratuit, insuficient explicat și cam prea timpuriu. Probabil mult mai util i-ar fi fost lui Adrian Dohotaru și partidului său să pună pe agendă o discuție despre așa-numitul offset care însoțește de obicei achiziții precum cea a rachetelor Patriot. Asta înseamnă, pe scurt, un angajament al companiei care livrează produsele că va face investiții în țara care cumpără. Nu neapărat legate de produsul propriu-zis, ci orice stă în competențele ei, astfel încît o parte din banii transferați de la bugetul statului respectiv să se întoarcă în economia locală. Nici USR (care s-a delimitat pe mai multe voci de propriul deputat) și nici dl Dohotaru n-au zis nimic despre acest subiect. Altfel spus, achiziția aceea va avea loc, indiferent dacă un deputat se opune sau nu. Ceea ce se poate face este să se discute despre condițiile ei. Însă asta e o chestiune de strategie politică și cred că USR are de unde să ia sfaturi.
Intervenția publică a lui Adrian Dohotaru e importantă din alt punct de vedere: ea marchează clar, fără echivoc, dispariția consensului legat de raportarea României la propriile nevoi de apărare. Pune pe agendă direcții noi, întrebări evitate pînă acum și teme lăsate multă vreme în plan secundar. Dezbaterea de-abia începe. Curentul de gîndire căruia dl Dohotaru îi este reprezentant e încă subevaluat și aproape deloc înțeles. Ignorarea lui nu ajută pe nimeni. Cu atît mai puțin respingerea fără rezerve. E aici și nu va dispărea foarte curînd.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
