Politici bipartizane

Tot citind prin reviste ca The Economist relatări despre politica americană, m-a uimit o expresie care se tot repeta prin articole: politici bipartizane. Înţelegeam din prima despre ce era vorba, mă prindeam din context cam care este şpilul: e, care va să zică, o poziţie comună a democraţilor şi republicanilor, pe o temă publică importantă pentru societatea americană. Imediat, cădeam pe gînduri, puneam revista pe birou şi, pe fond sonor de Realitatea TV sau Antena 3 (că astea merg non-stop pe un televizor la care nu se uită nimeni), intram în reverii socio-politice locale. La noi, care să fie temele potrivite unei poziţii bipartizane? Care să fie mizele pentru care Hrebe, Videanu, Norica şi Verestoy (patru nume luate relativ la întîmplare) să poată să lucreze împreună? Ar fi bine să le facă la vedere sau discret? Care ar fi riscurile, care ar fi cîştigurile? Cunosc destul de bine moravurile politicienilor locali. Ştiu cît de mare este distanţa între vehemenţa din timpul emisiunii şi cordialitatea amicală de la machiaj sau de după, cînd pleacă împreună să bea o bere. Genul acesta de comportament schizoid este, cumva, în firea luptei politice. El nu se găseşte numai la noi, pare universal. De la celebra campanie Nixon-Kennedy, din momentul în care televiziunea a căpătat un rol important în vînzarea ideilor politice şi în construcţia de imagine, politicianul este obligat să se afişeze într-un anumit fel la televizor (conform ideii lui sau a consultantului privind reţeta de succes la electorat). Dacă şi în activitatea de zi cu zi, în Parlament sau în Executiv, politicienii ar avea aceeaşi atitudine, necesarul compromis pentru soluţii mai bune ar fi mult mai greu posibil. Această schizofrenie are avantaje (oferă dezbatere publică uşor mimată, dar creşte eficienţa actului de administraţie în anumite dosare) şi dezavantaje (făcute publice, înţelegerile transpartinice dau impresia de ipocrizie, electoratul are senzaţia de înşelăciune). Cu atît mai mult, temele ajunse la înţelegere bipartizană trebuie imediat anunţate public şi argumentate. De obicei, acestea sînt cele în care partidele se află în postura unui "win-win situation". Este foarte posibil ca aceste situaţii să fie înspre cîştigul societăţii, în ansamblu. Imediat începi să cauţi prin memoria afectivă cazurile de acest gen de pe la noi. Cea mai recentă amintire este celebrul vot pentru mărirea cu 50% a salariilor din învăţămînt. Este acesta un caz de politică bipartizană? Şi da, şi nu. Investiţii publice mai mari în educaţie? Toată lumea de acord. În ce moment? În prag de criză, cu preconizate scăderi ale intrărilor la buget? Ar fi iresponsabil. Guvernul s-a opus, deşi propriii parlamentari votaseră pentru. Asta nu mai este politică bipartizană sută la sută, ci mai degrabă o tactică politică pe termen scurt, mai cunoscută la noi (şi prin toată lumea democratică) prin denumirea ceva mai neutră: "politici populiste inerente perioadelor pre-electorale". Rămînînd la subiectul criză, propun două teme pe care le consider demne de a fi abordate bipartizan. Una este de comunicare, cealaltă ţine de influenţa externă a ţării. Ambele ar aduce, cred, beneficii întregii societăţi. Prima este responsabilizarea unui partid sau a altuia pentru necazurile financiare actuale. Ce vedem la televizor? PDL-işti (mai agresivi) şi PSD-işti (mai soft) care acuză PNL-ul de iresponsabilitate bugetară în anul 2008. PNL-işti care sar la gîtul PSD-iştilor să dea banii promişi profesorilor, cu un ton transparent-schadenfreude. Cu alte cuvinte, atît Puterea, cît şi Opoziţia încearcă să cîştige din dificultăţile crizei. Opoziţia vrea să erodeze popularitatea arcului guvernamental (ceea ce e logic), Puterea bagă texte cu "greaua moştenire" (la fel de logic). În opinia mea, atitudinea aceasta e perdantă pentru ambii dansatori ai tangoului politic. Criza economică nu a pornit din România. Fără excesele din America, economia românească ar fi rămas pe creştere încă ani buni. Cred că, la o bere şi un mic (de exemplu), alde Hrebe, Videanu, Norica şi Verestoy (am păstrat, din comoditate, cele patru nume alese relativ la întîmplare) pot decide să nu se mai atace reciproc pe tema crizei economice. Că răzgîndirea, în urma modificării condiţiilor economice, este naturală, şi nu neapărat dovada irefutabilă a demagogiei politice. Nu poţi creşte salarii indiferent de cum evo-luează lumea, doar pentru că ai promis acum opt luni. Poate urma, apoi, dezbaterea eventualelor soluţii şi strategii anti-criză. Actuala strategie mi se pare lose-lose şi totalmente contraproductivă social, economic şi politic. Nu face decît să dea apă la moară curentelor anti-establishment de tip Vadim-Becali. Pun în antiteză "gargara acuzistă" pe axa "Demagogilor!" " "Greaua moştenire", cu atitudinea guvernatorului BNR. Tehnic, dar nu plicticos, prudent, dar nu pesimist, discret, dar prezent copios în comunicarea publică. Recent, guvernatorul a (mai) făcut un admirabil gest. A lăsat să "scape" informaţia privind pariul pe care l-a făcut, vezi Doamne, cu membri ai Consiliului de Administraţie al BNR, cum că România va termina anul cu creştere economică. Nu ştiu cine l-a sfătuit (personal, cred că a fost ideea lui), dar efectul este admirabil. Dă încredere în economie, bifează un punct în campania de imagine externă (luptă care părea pierdută acum cîteva luni), dă un semnal optimist. Nu putea să livreze un comunicat oficial, nu era cazul. Aşa, un pariu cu apropiaţii din bancă, nostim, uman, un gest mărunt, veţi zice, este cel mai potrivit. Lumea a ciulit urechile, în ţară şi în străinătate, a băgat la cap şi a acţionat (a se citi "a investit") în consecinţă. Datele par a-i da dreptate guvernatorului. Deficitul comercial s-a micşorat, exporturile şi-au mai revenit, investiţiile străine nu par a fi scăzut dramatic, celebra Dacie Logan se vinde frenetic în tot vestul. Spre deosebire de politicienii standard care nu se mai opresc din acuze demoralizante, guvernatorul a transmis subtil şi eficient un mesaj de încredere. Abilitatea aceasta îmi aminteşte că aceasta nu este prima criză românească pe care o trăieşte Mugur Isărescu şi că, din celelalte, ne-a cam scos cu bine. Este cel mai longeviv şef de autoritate monetară din lume şi a căpătat deja, acum cîţiva ani, titlul de "guvernator al deceniului", din partea FMI. Astfel ajung la a doua propunere a mea privind o eventuală miză bipartizană pentru politicienii români: promovarea lui Mugur Isărescu într-o funcţie "cît mai executivă" posibil la Banca Central Europeană, cînd va fi cazul. Mai este pînă să adere România la zona euro, dar socot că timpul nu trebuie pierdut. Nu sîntem o ţară care să capete uşor un post de decizie la o asemenea instituţie, dar cu demersuri solide şi profesioniste (nu neapărat publice, mai degrabă discrete), se poate reuşi. Pe ici, pe colo am auzit replica: "şi noi cu cine să rămînem?". Am răspuns imediat că Bătrîna Doamnă din strada Doamnei a crescut, în aceşti ani, mulţi profesionişti adevăraţi. Acolo ai de unde alege un succesor, nu ar fi o problemă. De unde se vede că politica bipartizană dusă abil, decenii la rînd, de Mugur Isărescu, a dat roade. Adică, după el, ai de unde alege.