Pe muchia muchiilor

Am ajuns tîrziu în Niagara Falls, ne-am cazat grăbiți la hotelul rezervat din timp și ne-am îndreptat apoi repede spre turnul cu lifturi exterioare ce urcau la restaurantul rotitor, unde aveam rezervare la oră fixă. La prima vedere, localitatea ne-a părut cam tristă și fără nici un haz. Apropiindu-ne de restaurant, am început să percepem tot mai clar acel vuiet de care, în vremurile cunoscute, orașul n-a scăpat decît pentru o zi, pe 29 martie 1848, cînd, din cauza unui ger teribil, ghețurile de pe lacul Erie au blocat imensa curgere de apă. Cu alte cuvinte, cascada a înghețat și pur și simplu s-a oprit. Din liftul care urca am început să zărim întîi „aburii” albi care pluteau ca deasupra unui uriaș cazan în fierbere, apoi am văzut și „cazanul”, adică însăși uriașa cascadă semicirculară. Foarte aproape se putea vedea și cea de-a doua cascadă, mai mică, aflată pe teritoriul american. Aceasta a fost oprită și în 1969, de data aceea de către om. Geniștii armatei americane au blocat-o temporar printr-un baraj artificial, pentru a studia eroziunea și a face unele consolidări. Cum spuneam și altădată, pentru constructorii și inginerii americani nimic nu pare imposibil. La Chicago, de exemplu, au inversat pur și simplu cursul marelui rîu care traversează orașul. Apoi, prin lucrări de mare amploare, au transformat metropola din mijlocul continentului într-un port din care se poate ajunge cu vaporul în Atlantic, prin Marile Lacuri și fluviul Sf. Laurențiu sau în Golful Mexic, prin canale artificiale care-l leagă și de fluviul Mississippi. 

Revenind la Niagara, pot să spun că, din restaurantul rotitor, fenomenul părea mai puțin spectaculos decît ne așteptaserăm. Am mîncat scump, ca niște turiști înscriși în schema clasică, în timp ce ne roteam, admirînd apusul, împrejurimile și, bineînțeles, cascadele care odată cu întunericul au început să fie luminate în culori. Părea un obiectiv bifat și nimic mai mult. A doua zi am insistat cu turismul clasic, luînd vaporașul care te purta pînă foarte aproape, sub imensa cădere de apă. Pasagerii vaporașelor ce porneau de pe malul american purtau toți pelerine albastre. Dinspre Canada, noi primeam cu toții pelerine roșii. Carevasăzică, noi eram ca niște pete de cerneală roșii care se agitau pe un vapor alb, iar americanii erau parcă și mai pete de cerneală, albastre, pe un vapor tot alb. Organizare în culori. Navele înaintau disciplinat, pe rînd, una după alta, trecînd pe lîngă „aperitivul” care era cascada de pe teritoriul american (foarte impresionantă și aceea, dacă n-ar fi avut ghinionul să fie atît de aproape de cea canadiană, de zece ori mai mare) și se apropiau apoi de centrul geometric al „potcoavei” pe care o forma cascada cea mare.  Ei bine, acolo spectacolul naturii reușea să te prindă și chiar să-ți facă părul măciucă. Nu mai era doar ideea de mare cascadă cu marketing-ul aferent, văzută printr-un geam sau pe vreun ecran. Era ceva real și colosal. Atunci am descoperit că majoritatea pasagerilor erau copii de școală pentru că, pe măsură ce ne apropiam, fantomaticele pete roșii, cu identitate imperceptibilă, au început să se agite în toate sensurile și să țipe făcînd concurență vuietului apei. Unii erau de-a dreptul speriați. Milioane de metri cubi de apă cădeau ca o cortină enormă de la o înălțime de peste o sută de metri, făcînd aproape un cerc de jur împrejurul nostru. Ca o gigantică orgă, construită de uriași. Apa poate avea multe chipuri, dar acesta era cel mai violent pe care l-am văzut. Maximum de forță, maximum de zgomot, maximum de furie. De fapt, în acel loc, un lac cît o mare se varsă în alt lac cît o mare. Despărțirea e făcută de o falie. 

Întorși la docuri, am coborît de pe vapor și am urcat înapoi pe faleza de promenadă a orașului. Te poți plimba pe acel trotuar pînă la doar cîțiva metri distanță de muchia cascadei, de locul unde apa cade în gol. Puterea zdrobitoare și zgomotul apei nu mai sînt așa de copleșitoare ca jos. Acolo, în schimb, te impresionează curgerea. Alunecarea fără oprire a apei dincolo de prag e fascinantă, amețitoare și totodată deprimantă. E ca timpul care nu se oprește niciodată, se tot prăvale ireversibil și catastrofal. Totul pe lume ajunge la un asemenea prag, la o limită, dincolo de care dispare. La Niagara e o curgere care se frînge brusc, fără compromisuri, limita nu e difuză ca, de exemplu, aceea a vărsării Dunării în Marea Neagră.

De-a lungul vremii, mulți oameni au sărit de acolo. Cîțiva au supraviețuit. Odată, un temerar s-a lăsat purtat spre cascadă într-un butoi. A căzut și a scăpat întreg, iar povestea i-a rămas de pomină. Cu siguranță că s-a simțit ca și cum ar fi învins moartea. Nu doar pentru că a biruit riscul concret, foarte probabil, al sfărîmării butoiului de stîncile cascadei cu el cu tot, ci mai ales pentru că a depășit ca idee acel prag, acea muchie înspăimîntătoare, de netrecut.