Patria hoților, țara plecaților
Nu vom vedea, probabil, un alt 1 Decembrie mai îndîrjit, mai confuz și mai marcat de disperare decît cel de anul ăsta. Aniversarea centenarului Marii Uniri, apogeu al statului român modern, ne găsește într-un soi de scufundare lentă, asemeni celei pe care trebuie să o îndure un nefericit ajuns în mijlocul unor nisipuri mișcătoare. Prea multă agitație mărește ritmul scufundării. Lipsa de agitație o face inevitabilă.
E un 1 Decembrie în care românii vor alege forma, nici ea prea fericită, și vor evita cu tot dinadinsul conținutul. Se vor feri de propria identitate ca de o fantomă răutăcioasă. Nu vom spune că sîntem patria a cel puțin trei dictaturi diferite într-un secol, țara pogromurilor și a lașităților, a disfuncționalității structurale și a abandonului rapid. Ne va fi greu să găsim linia care unește anii și oamenii pe verticală și pe orizontală.
O spun toate sondajele, poporul nu are încredere în aleșii săi. O spun istoricii, ne refuzăm trecutul. O spun oamenii de rînd, nu se întrezărește viitorul.
Și se vede asta cel mai bine în fatalismul care rînjește din ratele mari de emigrare, din abandonul celor rămași și din cinismul celor cîțiva care profită de aparatul de stat. Patria hoților, țara plecaților.
Vor interveni pe alocuri comparații. Cele facile și născătoare de respect de sine vor viza vecinii. Ungaria a pierdut cînd noi am cîștigat. Iugoslavia nu mai există, iar Serbia pare zămislită în inima unui dumnezeu bipolar. În Ucraina e război, iar Bulgaria e… Bulgaria, n-are rost să insistăm. Despre Moldova nu putem vorbi fără un pic de rușine strecurîndu se insidios în discurs. E un subiect marginal.
O să vorbim și despre comparații cu Vestul. O să amintim despre cum sîntem a șaptea țară a Uniunii Europene – în curînd, a șasea – și o să povestim mîndri ce membru de bază al NATO e România. O să spunem mai puțin că economia românească, cu toate ratele ei de creștere, e cam cît a unei regiuni franceze și că, din punct de vedere al apărării, am rezista probabil doar pînă a doua zi după prima împușcătură. Asta în cazul în care am face vreun efort, s-au mai văzut cazuri.
Vom spune mai puțin că, după ce am arătat că putem, integrarea formală a avut totuși loc, nu mai știm ce să facem și deraiem încet-încet către nicăieri. Proiectul nostru de țară e supraviețuirea. Minima rezistență e probabil cel mai important detaliu care lipsește din Constituția de care trag zilele astea, în toate direcțiile, politicieni de rang patru. România e stat național, unitar, minim rezistent.
Vom pretinde că nu observăm ironia inerentă: construim catedrale și civilizație în același timp. Problema e că primele sînt în țară, a doua – în afara ei. Milioanele de plecați pot veni uneori să se închine aici, dar se vor întoarce întotdeauna în confortul neangajant din țările de adopție. Sincronism schizoid românesc.
În chiar ziua Centenarului, copiii au să privească cu ochi mari tehnica militară, iar adulții vor aplauda jandarmii care cu doar cîteva luni în urmă învinețeau spinări pe străzile Bucureștiului. Vor fi tolerați și cei care le fură alegerile, banii și speranțele. „Alții n-avem.“ Se vor face apeluri cabotine la respectarea solemnității zilei și vom vedea false indignări dacă va îndrăzni cineva să strige: „Nu se mai poate. Ceva trebuie să se schimbe aici și acum“.
O să pretindem că placiditatea președintelui nostru este foarte… prezidențială. N-are nici un merit că arată potrivit în poză, dar o să înregistrăm asta ca pe o calitate. Măcar atît.
Și, în mijlocul acestei piese de teatru în care spectatorii sînt adesea mai cabotini decît actorii, vom cere o Românie simplu-clișeistică, în care e prea obositor să vorbești despre minorități de toate felurile. Una în care e prea greu să alegi dintre multele feluri de iaurt de la Mega Image. România e una, iaurtul e iaurt. O să ne refuzăm complexitatea, deși în ea se ascund pînă la urmă șansele noastre.
Nu vom spune nici o vorbă în maghiară sau în romă, nu vom vorbi despre milioanele de oameni uitați ai României rurale și ai cartierelor de margine. Nu vom aminti nici statisticile oribile privind mortalitatea infantilă care ne plasează ferm în perioada transistorică a Evului Mediu cu Internet.
Cerșetorul de lîngă monumentul Unirii va primi, la rîndu-i, un ferm șut în fund. Azi e ziua României, n-avem vreme de necazurile lui. Neafectarea zenului va fi esențială pe 1 Decembrie.
Se vor folosi la televizor cuvinte ca „înaintași“, „jertfă“, „exemplu“, „glorie“, „datorie“, „patriotism“. În funcție de mediile din care venim, o să facem grimase ca după o criză de stomac sau o să le luăm în serios vreo două minute. Apoi, și unii, și alții o să uităm confortabil. Cuvintele au fost spuse, forma a fost respectată. Ne putem întoarce pe insulele noastre.
Că veni vorba de insule, putem aniversa reunirea insulei Belina cu patria mamă printr-o decizie recentă a Consiliului Județean Teleorman. Iată o întîmplare contemporană care merită toată atenția după o sută de ani de mari înfrîngeri, victoriile mici sînt totuși victorii.
Aici sîntem. La mulți ani, patria hoților! La mulți ani, țara plecaților! N-am știut să vrem altă țară și am construit-o pe asta. La mulți ani, România!
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
