Paradoxul rusesc

Întrerup poveștile despre America pentru a explora unele întîmplări recente dintr-un pol opus al lumii.

Cu cîteva luni înainte de rebeliunea armată provocată de Evgheni Prigojin mi se părea inevitabil ca între acesta și Vladimir Putin să izbucnească un conflict. Cu siguranță, mulți l-au prevăzut. Dar n-am crezut asta din cauza declarațiilor tot mai puternice pe care Prigojin le făcea împotriva conducerii armatei, care începuseră să-l vizeze, mai voalat, chiar pe președinte și nici pentru că aș fi știut ceva despre intențiile sau despre felul de a fi al liderului grupului Wagner. De fapt, nu aveam nici o idee aparte despre personajele în sine implicate în această istorie și nici vreo informație în afara celor generale, vehiculate în presă. 

Ce știam, însă, era că grupul Wagner se putea lăuda cu o eficiență în luptă ceva mai mare decît a armatei rusești de stat. Poate că ocuparea Bahmutului n-a fost cine știe ce realizare militară. Specialiștii au spus chiar că acea victorie a rușilor n-avea de fapt nici un fel de importanță strategică, era doar un fel de ambiție motivată politic. Totuși, a fost singura reușită militară a rușilor în decurs de foarte multe luni de zile. Una peste alta, era aproape unicul motiv de împăunare în acest domeniu. 

Rusia trăiește în acest moment sub dictatură, e o societate aproape totalitară. Chiar dacă ne e greu să ne amintim, noi știm bine cum funcționează un asemenea sistem. Una dintre caracteristicile lui e lipsa de responsabilitate generată în lanțurile ierarhice, funcționărești sau militare. Fiecare ocupant al unui post, mai mare sau mai mic, în stat ori în armată, tinde spre o anumită inerție. O vorbă populară înainte de 1989 spunea că „timpul trece, leafa merge”. Tot ce se întîmplă se raportează superiorilor și fiecare are tendința de a se eschiva de orice răspundere prin descărcare în sus pe scară ierarhică. Cu toții simt că raportările astea trebuie să fie cît mai roze sau neutre, iar într-un astfel de sistem, decizia și acțiunea devin tot mai rare. Structurile de putere se rigidizează. Sînt puțini cei care-și mai asumă inițiative, de teamă să nu iasă prost și apoi să fie tocmai ei făcuți răspunzători. Orice problemă, oricît de mică, tinde să ajungă tot mai sus – la rigoare, pînă la șeful suprem. Cu meteahna asta, moștenită în mare parte din comunism, noi ne mai confruntăm și astăzi în structurile statului.

În Rusia, respectiva chestiune e la ea acasă și așa a fost mereu. E una din cauzele pentru care și statul, și armata funcționează la un nivel minim. Așa s-a ajuns probabil la necesitatea unor armate private, cu un alt gen de management. Însă, într-un regim de un asemenea autoritarism, de fiecare dată cînd ceva merge altfel, eventual mai bine, iese din rînd și atrage atenția. Creează o concurență nedorită sistemului descris anterior și, în plus, polarizează în juru-i și nemulțumirile generate de acel sistem (care de obicei sînt multe și latente). Pînă și succesele aparente pot avea un asemenea efect. Omul care răspunde de un sistem alternativ relativ eficient poate fi împins chiar și fără să vrea într-o rivalitate cu conducătorul suprem. 

Exemple în istoria Rusiei sînt multe. Ajuns șef al organizației de partid din Leningrad, Kirov, vechi tovarăș revoluționar bolșevic, a asigurat o relativă dezvoltare a orașului, devenind popular și, în mod automat, potențial rival al lui Stalin. În 1934 a fost asasinat. După ce s-a remarcat prin victoriile obținute pe front, celebrul general Jukov a devenit  un personaj foarte popular în Uniunea Sovietică și s-a pomenit, la rîndu-i, un potențial pericol pentru Stalin. La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, acesta l-a retrogradat din funcție și l-a marginalizat. Se poate spune că, spre deosebire de Kirov, a fost norocos.

Mai tîrziu, Bogdan Stașinski (cel despre a cărui poveste am scris recent), un simplu instrument în mîna KGB, care și-a dovedit însă calitățile și eficiența, asasinînd fără urme în Occident doi opozanți ucraineni ai Uniunii Sovietice (Lev Rebet și Stepan Bandera), s-a trezit în conflict cu propria organizație. Pentru KGB, devenise de la sine un martor periculos. Agentul a realizat că amenințarea KGB-ului era pentru el chiar mai mare decît cea din partea inamicilor din Occident, singura scăpare fiind să dezerteze în Germania Federală și să-și mărturisească faptele, ceea ce a și făcut. Toate trei sînt exemple de oameni loiali conducerii de la Kremlin, pe care succesele și eficiența i-au împins pe calea antagonismului cu aceasta. 

Prigojin a ajuns, inevitabil, în aceeași situație. Inițial a fost omul lui Putin, dar după ce i-a rezolvat o serie de treburi murdare cu relativă competență, a cîștigat multă popularitate prin comparație cu ceilalți comandanți, aparent incompetenți. Putin n-avea cum să nu-l perceapă drept un potențial rival, iar el n-avea cum să nu înțeleagă asta. A avut de ales între așteptarea „răsplății” și calea conflictului. Asemenea contradicții mai pot să apară.

În situația dată, paradoxul este că, deși Rusia are mare nevoie de structuri funcționale și inițiative eficiente, în momentul în care, de bine, de rău, acestea apar, ele intră inevitabil în conflict tocmai cu sistemul încetățenit în Rusia. În esență, e vorba de același mecanism care a făcut imposibilă reformarea comunismului.