Orașul din vis

În urmă cu 30 de ani, împreună cu un distins profesor american de origine română, am mers într-o excursie în împrejurimile New York-ului, într-un parc natural. A fost o plimbare de neuitat. El a cumpărat lemne și două bucăți de carne de vită de pus pe grătar, o sticlă de vin roșu californian și am făcut un picnic într-un loc special amenajat, pe niște dealuri împădurite de unde în jos aveam o priveliște splendidă asupra fluviului Hudson. El ducea dorul drumețiilor pe munte din România. Acolo nu eram chiar ca pe munte, dar am reușit să facem un traseu care ne-a luat ore bune. La întoarcere, profesorul mi-a arătat în depărtare, pe malul celălalt al fluviului, un tren ale cărui vagoane argintii sclipeau în lumina apusului. Mergea încetișor spre nord, șerpuind printre dealuri. „Trenul de Albany”, mi-a spus el. Ei bine, de atunci, din motive greu de deslușit, imaginea acelui tren mi s-a întipărit în minte cu o pregnanță neobișnuită, la fel ca și scurta explicație a profesorului. Albany a început să însemne pentru mine un fel de prototip al orășelului îndepărtat din nord, aflat în mijlocul unei naturi mărețe și ușor întunecate. În acea călătorie știam că nu aveam cum să mai vizitez Albany și îmi închipuiam că va rămîne un loc ca multe altele, de fapt ca majoritatea locurilor din lume, unde nu aveam să ajung vreodată. Ca un fel de iubită imaginară.

Iată însă că după 30 de ani, avînd o oarecare decizie asupra locurilor de vizitat din estul Americii, am ales printre altele și Albany. Mi-am zis că mi-e sortit să nu-l mai ratez. Măcar o zi să ne plimbăm cu bicicletele acolo, pe malul Hudson-ului, la umbra unor  stejari și arțari uriași. Odată ajuns în America, am avut ocazia să-i povestesc unui venerabil newyorkez întregul plan al călătoriei noastre. M-a ascultat cu atenție. Voia amănunte, era curios probabil ce anume vrea să vadă un est-european în America. După ce am terminat expunerea, a dat din cap în semn de aprobare. „Totul mi se pare foarte interesant în planul vostru, mi-a spus, dar am o singură nelămurire: de ce Albany?” N-am știut cum să-i răspund, așa că am întrebat la rîndu-mi: „Nu e bine acolo?”. Mi-a explicat că e centrul administrativ al statului New York și că, în afară de o clădire foarte masivă a primăriei, n-ar fi nimic de văzut. „Nici măcar natura din jur?” ‒ am insistat eu. A dat din cap în stînga și-n dreapta cu mult scepticism. 

Cum planul și rezervările de cazare erau făcute, la întoarcerea din Montréal spre New York aveam să ne oprim totuși în Albany. Știam deja că era ceva greșit, dar trebuia să consum experiența pentru a-mi scoate visul din cap.

Am condus pe șosele pustii, prin păduri nesfîrșite, pe dealuri împădurite, ba, la un moment dat, erau chiar Apalașii. De fiecare dată, pe unde erau porțiuni mai drepte și îți venea să accelerezi, apărea pe dreapta cîte o mașină de poliție și cîte un șerif cu privire scrutătoare pe sub pălăria de cowboy. Am fost cuminte și m-a ferit Dumnezeu de vreo oprire. Știam că nu-i de glumă cu așa ceva. La un moment dat, am ieșit de pe șoseaua principală în căutarea unei benzinării. Am nimerit într-un ținut cam ca-n Twin Peaks. Case izolate, camionete vechi parcate prin pădure, tot tacîmul. Am făcut plinul într-o benzinărie întunecată și am plecat grăbiți mai departe. Apropiindu-ne de Albany, am străbătut niște cartiere rezidențiale cu case splendide. Toate în pădure. Am oprit la un Walmart să cumpărăm ceva de mîncare. În sfîrșit, aproape pe întuneric am ajuns la hotelul din marginea orașului. Ploua și în jur era un peisaj industrial, întunecat. Pe geamul pătrat și care, evident, nu putea fi deschis, dincolo de un nod rutier cu autostrăzi de beton suspendate, se zărea fluviul. Nu aveam decît să ne culcăm și să lăsăm pe a doua zi vizitarea centrului. Urma să ne lămurim ce-i și cu orașul ăsta.  

Dis-de-dimineață, duminică, în cinci minute am ajuns cu mașina chiar în centrul orașului. Am lăsat-o într-o parcare. Aflasem între timp că mall-ul din Albany ar fi fost desemnat drept cel mai urît din Statele Unite. Prin mall înțelegînd nu un centru comercial, ci centrul administrativ, zona cu clădiri guvernamentale. Statul New York are o suprafață ceva mai mare decît a Greciei și o populație cît cele ale României și Ungariei la un loc. Deci administrarea lui nu e chiar simplă, necesită ceva instituții și personal. După ce am trecut de masiva clădire în stil neo-renascentist a capitoliului statului New York, în fața noastră se întindea acel „celebru” centru administrativ, o zonă care se numește și Empire State Plaza. O piață uriașă de beton cu fîntîni arteziene, flancată de clădiri uriașe, ca niște turnuri de beton și sticlă (din anii ’60-’70), avînd în capătul opus capitoliului un așa-numit centru cultural educativ cu un aer asiatic. Parcă nimeriserăm în Coreea de Nord. Pe o latură a pieței există și o construcție monumentală ca un fel de ou culcat. Zona era complet pustie. Pe toată acea suprafață kilometrică de beton nu era nimeni. Duminică fiind, funcționarii nu lucrau (probabil că se bucurau de frumoasele case pe care le aveau prin împrejurimi, cele pe care le văzuserăm cu o zi înainte). Iar dacă funcționari nu erau, nimeni nu era. Doar noi cu pașii noștri care răsunau și un individ în costum de sport galben cu negru, care alerga și făcea tot felul de exerciții fizice vorbind la un telefon cu sistem handsfree. Vocea i se auzea în toată piața. Era ca un bondar care se agita între acele clădiri monstruoase. Ajuns în fața centrului cultural, s-a apucat să urce și să coboare treptele din față. Apoi a scos o coardă elastică pe care a înfășurat-o în jurul unui stîlp de beton și a început să tragă de ea. În timpul ăsta tot vorbea. Era unicul element mișcător din peisaj, un fel de Sisif care se lupta cu betoanele, singura dovadă că în ciuda acelei arhitecturi rigide și apăsătoare mai exista viață, că omul nu dispăruse complet. Nu puteai să nu te gîndești la Kafka. 

În sfîrșit, iată că am văzut și Albany, „liniștitul și pitorescul” orășel din nord. Dorința mi s-a îndeplinit. În realitate, iubita imaginară era rece și hidoasă.