Omul nu poate fi înlocuit de un ecran pe care zîmbește omul
Două filme, de fapt seriale, și două scene recent trăite de mine aduc în discuție ca punct de pornire în acest articolaș. Primul, un episod din Black Mirror, în care, într-o societate distopică, oamenii se pot bloca unii pe alții în realitate, cam cum blochezi pe cineva pe Facebook. E o proiecție ficțională terifiantă. Apeși pe un buton și l-ai blocat pe celălalt. Pur și simplu, nu îți mai percepe existența decît ca pe un contur de pixeli, nu ți se mai poate adresa, l-ai șters din universul tău. Sigur, povestea care se construiește în episodul respectiv, grefată pe această presupoziție futurologică, e la fel de înfricoșătoare, dar nu o deconspir aici, poate vreți, dacă nu ați văzut deja, să descoperiți singuri.
Al doilea, întregul serial Minunata lume nouă, recent apărut, după un roman al lui Huxley, care la rîndul său preia ironic titlul de la Shakespeare, cel ce o pusese în gura unui personaj feminin din piesa de teatru Furtuna. Romanul, ca și serialul, propune tot o distopie, în care o societate a viitorului funcționează în parametrii unei fericiri trasate matematic, de fapt genetic, și în care principiul fundamental este că fiecare om aparține tuturor celorlalți oameni. Dincolo de aspectul fizic, al unei sexualități poligamice la scară largă, chestiunea ține și de o interconectare prin intermediul unei rețele optice, fiecare om avînd o interfață fixată pe cornee, prin intermediul căreia este legat de toți ceilalți oameni și, implicit, este privat de intimitate. Firește, în acest context, cum șade bine unei distopii, lipsesc sentimentele (ele sînt controlate strict, unele fiind eliberate ocazional în cadrul unor orgii), fapt care în cele din urmă și sfredelește pe interior întreaga rețea.
Scenele trăite de mine ar părea, poate, fără legătură. În primul rînd, o experiență cu studenții de anul I cu care am, în acest semestru doar, ceva ore. Practic, ei sînt în a șasea lună de studii universitare. Ei bine, pentru că eu am propus în prima întîlnire să ne cunoaștem într-o manieră mai non-formală, prezentîndu-ne fiecare, spunîndu-ne și cîte o calitate, respectiv cîte un defect, am descoperit că ei nu se cunoșteau între ei. Aproape deloc. I-am întrebat dacă mai făcuseră vreun astfel de exercițiu. Din cele trei serii cu care lucrez, fiecare a cîte aproximativ 30 de studenți, doar o grupă dintr-o serie mi-au spus că făcuseră la un curs un exercițiu de intercunoaștere. Ceilalți, deloc. M-a mai frapat, în acest context, încă un detaliu. Mulți dintre ei, deși era un moment relaxat și fără nici o presiune, au avut un trac extraordinar. Cele două minute în care au vorbit li s-au părut foarte stresante multora. Unor băieți, bărbați, altfel, în toată firea, le tremura efectiv vocea. Și unor fete, să nu fiu înțeles greșit. I-am întrebat de ce sînt așa de stresați. Mi-au spus că nu sînt deloc obișnuiți să vorbească în public, că nu au acest exercițiu, că pe parcursul liceului aproape deloc nu au fost puși în situații de acest fel. Sînt studenți care au absolvit în anul pandemiei. Bac-ul l-au dat fără proba orală. Mi-au fost atît de dragi în emoția lor și mi-a părut, în același timp, atît de grav! Nu aveau exercițiul comunicării.
A doua experiență, prin care voi încerca să leg lucrurile, am trăit-o astăzi, duminică. Am fost formator al unei grupe pentru corpul experților în evaluare. O grupă mixtă, cu profesori de limba și literatura română și de limbi clasice (l-am și avut ca partener de formare pe prietenul Alex Dudău, latinist), cooptați din 19 județe. Ei bine, printre altele, a venit și vestea că de mîine, luni, clasele terminale se vor întoarce la școală indiferent de rata incidenței îmbolnăvirilor, fie în format complet față în față, fie hibrid. M-a uimit vehemența unei colege dintr-un alt județ, care a afirmat că ea nu înțelege de ce nu e OK să stăm online, că ei nu i se pare deloc un dezavantaj școala online, că se muncește mult și eficiența e mai ridicată decît în cazul școlii față în față. Am fost uimit nu pentru că nu recunosc beneficiile aduse de școala online, am mai scris despre asta, nici pentru că nu sînt de acord că se muncește mai mult – profesorii depun un efort cel puțin întreit. Am fost uimit pentru că doamna profesoară părea că scapă din vedere importanța contactului uman propriu-zis, nemediat de o interfață virtuală.
Și-acum, sper că se întrevede legătura pe care o propuneam, între seriale și experiențele trăite. Respect, recunosc și împărtășesc efortul uriaș al profesorilor din această perioadă, care s-au reinventat și s-au dedicat cu devotament găsirii unor noi formule prin care să își sprijine elevii. Cred că se face tot ce e omenește posibil. Știu, în plus, ce eforturi deosebite de organizare se depun pentru organizarea în format hibrid al școlii sau în formatul față în față, cu respectarea regulilor de siguranță. Am prieteni directori care astăzi erau pur și simplu excedați. Imaginați-vă un mamut de instituție, cu clase de primar care vin integral la școală, cu clase de gimnaziu și de liceu terminale care astăzi s-a decis că vor veni de mîine în sistem hibrid, cu zeci de profesori care trebuie să predea față în față acestora, dar online celor din celelalte clase, cu unii dintre ei care poate își iau concediu medical etc. E ceva... greu!
Să nu ne imaginăm că e o minunată lume nouă descoperirea aceasta a online-ului. Cu toate eforturile, cu toate reușitele, nu va putea înlocui niciodată prezența umană. Zîmbetul față în față, emoția, contactul privirii directe nu pot fi înlocuite. Omul nu poate fi înlocuit de un ecran pe care zîmbește omul și căruia oricînd îi poți închide sonorul și imaginea, dîndu-i un fel de block. Nu vrem, sper, nici unul dintre noi, să intrăm în black mirror!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
