Omagii lui Blair
S-ar părea că Uniunea Europeană nu-şi poate depăşi crizele decît după ce liderii săi se hărţuiesc reciproc cîteva zeci de ore. După care, obosiţi şi cu neuronii întinşi la limită, zîmbesc galeş şi asigură lumea că Europa are un viitor cert. De data asta, au fost 30 de ore. Înaintea şi în timpul acestor ore, ziarele îi prezentau pe principalii încăpăţînaţi de acolo, Blair şi Chirac, ca pe doi cavaleri medievali în plin turnir. La final, au ieşit obosiţi, dar zîmbind. Iar Chirac a declarat nici mai mult, nici mai puţin, decît că: "toată lumea îşi dă seama că a fost nevoie de mult curaj din partea domnului Blair, care a nu fost într-o situaţie uşoară. Doresc să îi aduc omagiul meu". Cred că Blair ar fi preferat mai degrabă nişte renunţări din partea Parisului decît omagii personale, pentru că, imediat a doua zi, presa britanică, opoziţia şi chiar unii membri ai propriului partid l-au tratat de trădător. Un ziar a calculat că fiecare "bărbat, femeie şi copil britanic" va plăti 100 de lire pentru ca Chirac să-l poată omagia pe premier. Iar conservatorul William Hague a tras concluziile deloc omagiale: "Foarte rar în negocierile europene ne-am predat pentru atît de puţin. Este uimitor cum Guvernul nostru s-a mişcat cîteva mile, pe cînd francezii abia s-au mişcat cîţiva centimetri". Cînd a blocat, astă-vară, bugetul propus de Luxemburg, Blair a fost aplaudat acasă şi scos ţap ispăşitor de ceilalţi europeni. Acum, el a făcut concesii reale, pe cînd Chirac a promis ceva de genul: mai discutăm peste cîţiva ani despre politicile agricole. Iar acest "mai discutăm" se va întîmpla cînd Chirac va fi un pensionar liniştit, deci următorul lider francez va trebui să găsească alte argumente pentru ca Europa să îşi îngroape în continuare 40% din buget într-o politică agricolă căreia nimeni nu îi mai înţelege logica (a se vedea în acest sens "Why Europe deserves a better farm policy?" - www.cer.org.uk ). Omagiat şi hulit, Blair este şi eroul, şi victima acestui Consiliu European. A fost momentul său, de glorie şi decădere, în egală măsură. Spre deosebire de el, noua şefă a Guvernului german este doar eroină. Elogiile au curs la adresa ei, pentru că i-a convins pe cei doi să cedeze. Chiar Traian Băsescu, oarecum amuzat de ce a ajuns să vadă, o laudă cu toată gura: "Ea a condus acest acord de la început pînă la sfîrşit". Dacă stăm însă să ne gîndim, din acest trio doar Blair a renunţat la ceva concret, şi a primit cele mai multe ghionturi. Chirac a promis un viitor, pe care oricum nu îl controlează, şi e socotit înţelept, iar Merkel nu a avut ce să cedeze, dar a reuşit să-i facă să creadă că ea e vocea raţiunii şi diplomatul perfect. Aşa se întîmplă cînd oamenii negociază 30 de ore. Dar Băsescu avea de ce să fie mulţumit. Pentru România, cea mai proastă variantă era prelungirea crizei şi ratarea încă a unui Consiliu. Cum ultima sută de metri a aderării noastre se dovedeşte a fi cu mai multe peripeţii decît ne-am fi aşteptat, o criză prelungită ar fi însemnat ape prea agitate pentru muchia de cuţit pe care ne mişcăm. Pentru România, era de preferat orice buget, decît nici unul. A ieşit chiar mai bine decît ne-am fi aşteptat. Dacă tot a fost strîns cu uşa să renunţe la o parte mai mare din rabatul ţării sale, Blair s-a gîndit să recîştige simpatia Estului. După ce o pierduse făcînd două propuneri de buget ce tăiau tocmai din fondurile pentru dezvoltare ale săracilor, acum a ţinut ca banii la care renunţă să meargă mai ales în această direcţie. E drept că, pînă şi în ultima variantă, Estul primeşte mai puţin decît în propunerea luxemburgheză de astă-vară, dar cine mai ţine cont de asta. Este ca în bancul cu Iţic care se plînge rabinului că nu mai are loc în casă, că s-a înmulţit familia. Rabinul îi spune să bage şi capra în casă, după care îl sfătuieşte să o scoată, iar Iţic simte o îmbunătăţire. Marele progres pentru România nu este atît creşterea sumelor implicate, cît schimbarea condiţiilor de acces la bani. Cînd Blair a propus reducerea cu 10% a fondurilor pentru dezvoltare, puţină lume a remarcat că propusese şi schimbarea procedurilor. De pildă, reducerea contribuţiei beneficiarilor de la 30 la 15%. Comunităţile locale din România se blocau de multe ori pentru că nu aveau aceste 30 de procente. De aceea, cred că premierul Tăriceanu s-a grăbit respingînd automat propunerea britanică. E drept că a făcut-o după ce era deja clar că nu va fi acceptată nici de ceilalţi. E şi mai drept că, pînă la urmă, ne-am ales cu mai mult, dar puteam foarte bine să fi ajuns în situaţia de a da vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Spun că era un tîrg bun pentru România pentru că scăderea cu 10% nu ne-ar fi afectat în practică. Explicaţia e simplă. De pildă, România a cheltuit din fondurile ISPA (infrastructură) cam 20% din ce era disponibil. Nu este relevant dacă UE îţi pune la dispoziţie 10 sau 9 lei, cînd tu oricum eşti capabil să consumi doar 2 lei. Dar schimbînd mecanismele, scăzînd limita de participare a autohtonilor şi mărind perioadele de derulare, s-ar putea să putem consuma din cei 10 lei, să spunem, 6-7, ceea ce este un progres. Dar nu este singura veste bună. În primul rînd, bugetul pe care s-a bătut palma pleacă de la ipoteza aderării în 2007. Următorul Consiliu European va veni după raportul decisiv al Comisiei, iar decizia de acum este un semnal foarte bun. Una peste alta, am scăpat foarte bine, mulţumită lui Blair. Măcar în România să fie lăudat.
