O zi sură

De la Cleveland la Chicago, pe șoseaua interstatală sînt 344 de mile sau, mai pe românește, 554 de kilometri, adică distanța de la București la Baia Mare (prin Brașov). Ore bune de mers și iar mers cu mașina, deși pe marea hartă a Americii par a fi doi pași. Plecați din Cleveland, de pe malul lacului Erie, speram că vom mai merge pe lîngă el, că vom mai vedea ceva de pe drum, dar nici vorbă. Șoselele astea, de fapt autostrăzi, nu sînt făcute pentru turiști. America, în general, nu e pentru turiști, nu e un muzeu, așa cum adesea se spune, mai mult sau mai puțin ironic, despre Europa. America e pentru oameni care au treabă și aleargă dintr-o parte în alta a țării, mînați de lucruri serioase. Noi eram doar niște vizitatori rătăciți, încercînd să vedem cîte ceva din marele continent. 

Cerul întunecat de nori uniformi, cenușii, nu lăsa nici o speranță de mai bine. Relieful era plat, o cîmpie de un verde închis, pe care se ițeau copaci mai răzleți sau mai deși, de aceeași culoare verde închis. De munți nici pomeneală în acea zonă (trecusem Apalașii în ziua precedentă), dar nici dealuri nu vedeai, nici vreo colină sau măcar o movilă. Din loc în loc, construcții de lemn, servind probabil unor ferme, cu cîte un tractor prin preajmă. Foarte rar apărea cîte un grup de case din bîrne, tipic americane. Mă întrebam de fiecare dată cine, cum și de ce trăia acolo. 

Descoperisem modul de conducere autonom al mașinii închiriate și după ce mă obișnuisem să-i las în grijă distanța față de autovehiculul din față, am prins curaj s-o las să ia singură chiar și curbele. La așa o plictiseală de drum, dotările astea s-au dovedit foarte utile. Tot ce-mi cerea mașinuța era să ating volanul la fiecare 15 secunde. Voia să știe că sînt acolo, ca un copil care dorește să se asigure din cînd în cînd de prezența protectoare a părintelui. Dacă țineam o mînă ușor sprijinită de volan, automobilul se descurca singur. Lua automat chiar și curbe grele, între camioane fioroase, deși eu aveam inima cît un purice, gata să preiau comanda în orice clipă. Nu era însă nevoie. Și, de fapt, pe acel drum curbele erau foarte rare. Cu timpul, m-am relaxat. Mașina din față rămînea aceeași cu zecile de kilometri, la fel și cea din spate. Cenușiul cerului era neschimbat, verdele solului la fel de neschimbat. Peisajul părea că se repetă la infinit și ne-a trecut prin cap că poate ne deplasam într-un fel de buclă spațială. Întrebarea care ni s-a insinuat în minte a fost: la ce bun atîta spațiu dacă e la fel? O uriașă zonă în care Dumnezeu își pierduse imaginația... sau poate judecase în categorii mari... ori poate ațipise. Pe marginea somnului eram toți. Mare noroc cu pilotul automat.  

Am oprit la o benzinărie să-mi iau o cafea și, spre surprinderea mea, vînzătorul mi-a spus că e pe gratis. În America, ideea de gratis e mereu uimitoare, chiar dacă nu e neapărat rară. La acea benzinărie, prima  cafea nu costa nimic. Și era un pahar foarte mare, pe măsura drumurilor lor, să poți bea din el ore în șir. Era acea binecunoscută cafea americană, slabă. În timp ce mă îndreptam spre ieșire am avut însă o altă surpriză. Dintre rafturile magazinului a apărut, cu o oarecare grabă, un individ într-un tricou negru, care mi-a umplut orizontul. Cît am putut să văd într-o fracțiune de secundă, de la stînga la dreapta și invers, era numai tricoul lui negru. Am sărit în lături, am făcut doi pași adăugați, ca la tenis, încercînd să evit ciocnirea. N-am reușit. M-am izbit de marginea lui dreaptă, de „tribord”, îmi vine să zic. Ușor amuzat, probabil, de figura mea, omul și-a cerut iertare. Mi-am cerut la rîndu-mi scuze, stupefiat. Nu înțelegeam cum de se poate ține pe cele două picioare, care nu erau deloc pe potriva restului. În orice caz, era cel mai mare om pe care l-am văzut eu vreodată. În lățime. Nu pot să fac estimarea kilogramelor decît foarte aproximativ: sute.

M-am urcat în mașină zicîndu-mi că și pe un drum atît de anost poți vedea ceva cu totul neobișnuit. A fost un fel de culme a călătoriei din acea zi. 

Mai aveam niște sute de kilometri (era să scriu kilograme) de mers, pe care i-am parcurs pe sub același cer sur, pe aceleași cîmpii de un verde închis, cu copaci mai rari sau mai deși, cu aceeași viteză reglată  constant la 65 de mile/oră, după mereu aceeași mașină din față și cu mereu aceeași mașină în spate, ca pe o bandă rulantă, pe același drum interstatal numărul 90. Am aflat ulterior că eram pe autostrada cea mai lungă din Statele Unite, care merge de la Boston pînă la Seattle, aproape cinci mii de kilometri. Noi am parcurs doar a noua parte din lungimea ei totală. Dacă am fi trecut de Mississippi, ceea ce n-a fost cazul, pînă la Munții Stîncoși am fi avut de străbătut preeria, binecunoscută din western-uri sau din Winnetou. Altfel spus, terenul plat pe care-l traversam era numai un fel de pregătire pentru ceea ce ar fi putut urma.

A mai fost un moment interesant, cînd am zărit spre nord un „skyline”. Ne-am gîndit că o fi Detroit, dar era doar Toledo. Era prima oară, cred, cînd auzeam de orașul Toledo din Statele Unite, vestit la ei pentru industria sticlei. Nebunia e că, deși obscur pentru noi, are clădiri de peste 100 de metri înălțime, un mare muzeu de artă și tot acolo e și sediul central Jeep, iar populația e de patru ori mai mare decît a „originalului” din Spania. Au urmat cîteva nume de localități din zonă, pe care le-am văzut doar scrise pe panouri, dar care ne-au mai scos din toropeală: Montpellier, Angola, Bristol. 

America are o natură de-o diversitate extremă, dar în același timp are și mari porțiuni uniforme. În orice caz, tot mergînd așa, prin acele zone plate, parcă fără sfîrșit, m-a cuprins un soi de plictiseală absolută, greu de explicat. Era înrudită cu un alt tip de alienare pe care am simțit-o uneori prin America, provocată de forma orașelor, de zgîrie-nori, de ideea de altă lume, de ceva cu care nu te-ai născut și care, oricît e de spectaculos, nu ți-e deloc familiar. Alte întrebări mi-au venit atunci în minte. De ce se înghesuie atît de tare americanii în orașe, cînd au la dispoziție un teritoriu atît de mare? Ce i-a făcut pe locuitorii uneia dintre cele mai întinse țări de pe glob să inventeze zgîrie-norii? O exista vreo legătură subconștientă între arhitectura atît de geometrică a orașelor și a zgîrie-norilor, pe de-o parte, și imensitatea naturii, pe de altă parte? 

Apropiindu-ne de Chicago, am zărit un fioros combinat siderurgic ale cărui coșuri împrăștiau nori negri de fum, apocaliptici. În ciuda monstruozității sale, se pare că acel combinat e doar o rămășiță a  marii industrii a oțelului din zonă, care, pe vremuri, acoperea o zecime din producția mondială. Industriile astea colosale sînt o altă față, mai mult sau mai puțin istorică, a Americii.