O veste bună

Oficialii români au adus o veste bună de la Consiliul European tocmai încheiat: există posibilitatea de a continua monitorizarea României de către Comisie şi după aderare, mai ales în chestiunile foarte sensibile, cum e lupta cu corupţia. Problema României nu a fost abordată în cadrul formal al acestui Consiliu, dedicat cu totul altor chestiuni. De fapt, Comisia Europeană a folosit oportunitatea pentru a sonda terenul, atît la oficialii români, cît şi la statele deja membre, pentru o soluţie de compromis: vom recomanda aderarea României în 2007, dar vom solicita şi continuarea monitorizării. Aceasta este o veste bună din două motive, primul evident, al doilea mai puţin. Motivul evident: dacă s-a apucat să sondeze astfel terenul înseamnă că s-a conturat în cadrul Comisiei decizia de a recomanda aderarea în 2007. E important că asta vine după misiunile de monitorizare din februarie-martie, deci o opinie bazată pe aceste verificări există deja la nivelul tehnic din Comisie. Dar cum, pe de o parte, progresele sînt prea recente pentru a fi considerate ireversibile şi, pe de altă parte, la nivelul statelor membre curentul antiextindere e puternic, Comisia va lăsa această portiţă: România va fi acceptată doar în condiţiile în care Uniunea se poate convinge că progresele continuă. Spuneam că e o veste bună şi dintr-un motiv mai puţin evident: doar supravegherea dură şi atentă a Comisiei a reuşit să mişte lucrurile în România. Diverşi experţi au indicat riscul unei relaxări după aderare, un fel de a spune că ne-am văzut cu sacii în căruţă, acum putem să ne liniştim. Or, interesul României nu este de a bifa steguleţe şi de a spoi realitatea, ci să se schimbe cu adevărat. Cel mai bun exemplu este chiar anticorupţia. În ultimele cîteva luni, implicarea oficială şi neoficială a europenilor a fost crucială pentru cei cîţiva paşi făcuţi. Din păcate pentru noi, am arătat o clasă politică mai degrabă fericită cu statu quo-ul şi o justiţie mai degrabă simpatizînd cu conservatorul CSM decît cu reformista Macovei. Doar implicarea oficialilor europeni a făcut ca Parlamentul să nu desfiinţeze cu totul PNA. Doar susţinerea evidentă a oficialilor europeni a făcut ca Monica Macovei să nu fie zburată din postul de ministru, de unde a enervat toată clasa politică cu "mofturile" de oengistă băgăcioasă, de la Iorgovan şi Năstase, la Norica Nicolai şi Crin Antonescu. Atacată de majoritatea ostilă în Parlament, cu semnale de gen "fiecare pe cont propriu" primite de la Cotroceni, Macovei a ajuns un fel de Gorbaciov - susţinut mai mult din afară decît dinspre sistemul pe care trebuie să îl schimbe. Dar anticorupţia nu e singurul domeniu în care doar injecţiile cu vitamine şi controlul la unghiuţe dinspre Comisia Europeană au făcut lucrurile să se mişte. O nouă lege a achiziţiilor, mai bună, a fost îndeaproape monitorizată. Consiliul Concurenţei a reuşit să devină o instituţie mai credibilă abia după ce s-a introdus practic un fel de co-decizie cu experţii europeni. Chiar la nivel politic, deşi l-au susţinut în campanie, socialiştii europeni au devenit atît de jenaţi de Năstase încît au pus piciorul în prag şi au cerut retragerea sa. Abia după asta, Mircea Geoană a căpătat curajul necesar. E amuzant că Năstase vorbeşte acum în propunerea sa de platformă despre "grava confuzie morală" a partidului. Ne place să recunoaştem sau nu, n-am găsit resurse interne pentru schimbare, mai ales în chestiunile sensibile, unde lucrurile nu se pot rezolva doar bifînd legi noi, cum este cazul justiţiei. Şi dacă putem trage concluzia că intervenţia şi supravegherea Comisiei au fost benefice, atunci continuarea acestei practici e o veste bună. Nu mi-e clar în acest moment care vor fi instrumentele exacte ale Comisiei. Pînă la integrare, jocul de-a "băţul şi zăhărelul" era bazat aproape exclusiv pe puterea Comisiei de a bloca şi apoi de a amîna momentul. Cu alte cuvinte, şi băţul, şi zăhărelul erau clare: faceţi cum vă zicem, intraţi; nu faceţi, mai staţi o tură. Odată intrată, România îşi schimbă raporturile cu Comisia. Formal vorbind, cei de acolo vor fi doar nişte tipi de la Bruxelles plătiţi (şi) de noi. De aceea, dacă se va hotărî să îşi menţină în următorii trei ani după aderare anumite instrumente de control, Comisia ar trebui să păstreze şi pîrghii concrete de recompensă şi ameninţare. Altfel există riscul ca politicieni tîrşiţi de la Bucureşti să îi rîdă în nas: şi ce o să ne mai faceţi? Se vorbeşte despre condiţionarea accesului la anumite fonduri, de tip Sapard. Ar fi dificil de pus în practică, ar însemna ca nişte proiecte bune depuse de investitori români să fie condiţionate în plus de deciziile politice din alte domenii, ceea ce nu ar fi chiar corect. E o decizie care urmează să fie luată, dar e vitală pentru eficienţa viitorului instrument de monitorizare. Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu au făcut bine că au acceptat varianta monitorizării post-aderare. Ba chiar, preşedintele avea aerul că a fost ideea sa şi a pus punctul de "i": "trebuie să fim absolut de acord cu neîncrederea care se manifestă, dacă nu cumva instituţiile statului român vor face paşi înapoi după ce România va primi verde pentru 1 ianuarie 2007". Unii ar putea spune că nu e tocmai un motiv de mîndrie ca ţara ta să fie controlată şi după ce devine membră a clubului. Îmi pare rău pentru politicienii români, dar cînd vine vorba de corupţie, stat de drept, onestitate publică, am mai mare încredere în Bruxelles decît în ei. Cînd i-am spus unui englez fraza asta s-a crucit, după ce i-am dat exemple m-a înţeles pe deplin. N-o fi bine pentru mîndria naţională, dar e foarte sănătos.