O pledoarie contra sancțiunilor economice
La începutul acestei luni, consilierul american pentru securitate națională, Jake Sullivan, a acuzat Rusia că folosește energia ca armă politică. Kremlinul a răspuns susținînd că sancțiunile SUA amenințau să exacerbeze dezechilibrele pe piața europeană a energiei. Această contestație evidențiază în mod clar creșterea – tot mai problematică – a folosirii sancțiunilor economice sau a amenințării cu acestea în politica internațională.
Ca instrument al presiunii statului, sancțiunile economice nu ajung la război, dar sînt mai aproape de el decît de diplomație. Cu toate acestea, justificările legale, politice și morale pentru astfel de măsuri sînt rareori contestate.
Statele au folosit întotdeauna economia ca instrument al geopoliticii. Secolul al XIX-lea, cînd economia internațională a fost în mare măsură separată de politica internațională, a fost o scurtă excepție de la această regulă: Rusia a strîns chiar și un împrumut de pe piața londoneză în timpul războiului Crimeei. Dar în anii 1920, Liga Națiunilor a reînviat în mod oficial folosirea armelor economice împotriva statelor ofensive. Iar Capitolul 7 al Cartei Națiunilor Unite permite Consiliului de Securitate să impună sancțiuni economice împotriva statelor care amenință sau încalcă pacea mondială.
Regimul internațional de sancțiuni a trecut prin mai multe etape suprapuse în ultimul secol. La început, sancțiunile au fost folosite ca răspuns la intențiile sau acțiunile agresive ale unui stat, cum ar fi o creștere a înarmării sau o invazie propriu-zisă a unui alt stat. Astfel, Liga Națiunilor a impus Italiei sancțiuni economice cînd forțele lui Mussolini au invadat Abisinia în 1935.
În etapa următoare, temerile cu caracter umanitar au ajuns să fie acceptate ca temei pentru sancțiuni. De exemplu, opresiunea guvernului asupra unor grupuri din interiorul unui stat care amenința să declanșeze efecte asupra unor țări „terțe”, cum ar fi o criză a refugiaților. Aceasta a fost baza legală pentru sancțiunile economice ale ONU împotriva Rhodesiei în anii 1970 și Africii de Sud în anii 1980.
După aceea, unii au considerat „schimbarea regimului” în sine ca un scop legitim pentru sancțiuni. După cum a susținut premierul britanic Tony Blair într-un discurs din 1999 la Chicago, „propagarea valorilor noastre ne face mai siguri”. Convingerea de bază aici era că democrațiile nu încep războaie, ci că doar dictaturile o fac. Scopul nedeclarat al menținerii sancțiunilor economice asupra Irakului după războiul din Golf din 1991 a fost, astfel, înlăturarea președintelui irakian Saddam Hussein de la putere.
Cea mai importantă evoluție recentă în regimul internațional de sancțiuni a fost sancționarea persoanelor și entităților „special desemnate”. Astfel de măsuri atent țintite, susțin avocații lor, circumscriu pedepsele la autorii unor activități de spălare a banilor și ai altor practici dubioase și, astfel, evită daunele la adresa restului populației unei țări. Dar ele nu intră în competența ONU și, prin urmare, sînt impuse unilateral de țări sau grupuri de țări puternice din punct de vedere economic. Deloc surprinzător, Statele Unite, hegemonul dolarului mondial, a fost pionierul în această formă de sancționare. Dar și Uniunea Europeană a urmat exemplul Americii.
Cele mai cunoscute dintre aceste sancțiuni individualizate sînt cele numite Magnitsky, după numele avocatului rus Serghei Magnițki, care i-a acuzat pe oficialii ruși din domeniul fiscal și al aplicării legilor că au fraudat Hermitage Capital Management, o firmă de investiții pe care o consilia, cu 230 de milioane de dolari. Magnițki a fost arestat și acuzat de evaziune fiscală și a murit în închisoarea Matroskaia Tișina din Moscova în 2009, după ce ar fi fost bătut de poliție.SUA au adoptat Legea Magnitsky în 2012 cu intenția de a pedepsi persoanele responsabile. Iar mai cuprinzătorul Global Magnitsky Human Rights Accountability Act din 2016 îl autorizează pe președinte „să impună sancțiuni economice și să interzică intrarea în Statele Unite oricărei persoane străine identificate ca fiind implicată în abuzuri contra drepturilor omului sau corupție”. Alte puteri occidentale – inclusiv Regatul Unit (2017-18), Canada (2017) și UE (2020) – au adoptat de atunci legislația Magnitsky, iar sute de persoane și firme din întreaga lume sînt în prezent sancționate în temeiul acestor legi. Separat, Parlamentul European a cerut recent sancțiuni împotriva Ungariei și Poloniei pentru încălcarea drepturilor LGBTQ+.
Dar sînt aceste sancțiuni oportune și eficiente? În ceea ce privește Justiția, creșterea recentă a sancțiunilor țintite se bazează pe legislația internă, nu internațională, și reflectă normele convenite doar de un segment al comunității internaționale. În plus, astfel de sancțiuni sînt adesea impuse persoanelor și entităților cu cele mai sumare explicații și fără ca acestea să fie judecate sau condamnate pentru vreo infracțiune. Pentru mulți, așadar, aceste sancțiuni par pur și simplu o formă de exercitare a puterii.
De asemenea, oportunitatea lor este îndoielnică. Sancțiunile ex parte dau naștere, în mod previzibil, la adevărate războaie de sancțiuni, cu excepția cazului în care sînt aplicate asupra unor țări care nu pot riposta. În toate cazurile, se produc încălcări ale sancțiunilor și, prin urmare, e nevoie de măsuri de supraveghere și întărire a aplicării lor la nivel internațional.
Urmînd sancționarea de către Occident a oficialilor ruși acuzați de abuzuri în Cecenia, SUA, Canada, UE și Marea Britanie au impus înghețarea activelor și interdicții de călătorie și pentru oficialii chinezi implicați în maltratarea uigurilor în Xinjiang. Rusia și China s-au unit pentru a condamna Occidentul pentru că ar fi declanșat un nou „război rece”, iar China, în mod special, are o mulțime de „arme” cu care să riposteze. Chiar vrem ca lumea să fie împărțită în blocuri economice de sancționatori și ripostatori?
La întrebarea asupra eficienței sancțiunilor economice este probabil cel mai greu de răspuns, deoarece nu există o măsură stabilită a succesului. Mulți presupun că sînt o modalitate relativ ieftină de a aduce schimbări de regim benefice din punct de vedere moral sau schimbări în comportamentul unui regim. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri. Dar dovezile copleșitoare sugerează că sancțiunile economice au astfel de efecte numai în completare cu intervenția militară – ceea ce înseamnă că ele sînt de obicei un acompaniament al războiului, mai degrabă decît o alternativă la acesta. Așadar, ar trebui să fim extrem de atenți cu privire la impunerea de sancțiuni din motive morale.
La urma urmei, există un alt model pașnic pentru a îmbunătăți comportamentul internațional și intern. Montesquieu, Adam Smith, Richard Cobden și mulți alții au susținut că schimbul de bunuri, oameni și idei are efecte de pacificare. Sancțiunile funcționează direct împotriva acestui lucru. Cînd susținătorii acestor măsuri punitive susțin că schimburile comerciale sînt posibile doar între oameni civilizați, ei ignoră efectul civilizator al comerțului însuși.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.
Foto: Serghei Magnițki (wikimedia commons)
Copyright: Project Syndicate, 2021
traducere de Andrei MANOLESCU
