O mie de insule

În mintea omului modern, de cele mai multe ori ideea de insulă e asociată cu aceea de refugiu, de oază în care te poți adăposti, măcar vremelnic și parțial, de agitația și nebunia lumii. Nu rar e și visul de a avea propria ta insulă, adică o bucată din planeta care ne-a fost dată tuturor, separată însă în mod neîndoielnic de restul lumii, printr-o întindere de apă purificatoare și în același timp izolatoare.    

În estul lacului Ontario, acolo unde începe fluviul Sf. Laurențiu, există o celebră zonă în care mai mulți oameni și-au putut îndeplini acest vis, de a avea o insulă în proprietate. E zona numită O mie de insule. Sînt acolo chiar vreo 1.800 de insule, mai mari sau mai mici, unele avînd peste 100 de kilometri pătrați, altele fiind nu mai mari decît o pernă. S-au stabilit local și niște criterii pe care o asemenea bucată de pămînt trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată insulă: să aibă suprafața minimă de un picior pătrat, să fie permanent deasupra apei și pe ea să crească cel puțin un copac. Pe unele insule există o singură casă, pentru că o a doua nici n-ar încăpea și, cu siguranță, aceasta e cea mai schematică întruchipare a ideii de insulă privată. Insulele sînt mai mari sau mai mici, iar oamenii, mai bogați sau mai săraci, au aici domenii și case de vacanță mai întinse sau mai restrînse, pe care le folosesc, de obicei, numai vara. Varietatea construcțiilor merge de la case foarte modeste pînă la castele. În general, proprietățile de pe aceste insule sînt moștenite din generație în generație. 

Zona e azi împărțită echitabil, parcă în mod natural, între Canada și Statele Unite. Granița trece chiar printre insule. Pentru savoarea poveștilor, se spune că două insulițe unite printr-un podeț cu lungimea de doar trei metri ar fi una în Canada și alta în Statele Unite, acela fiind cel mai mic pod internațional. De fapt, frontiera trece pe la vreo două sute de metri de acolo, iar ambele insule sînt teritoriu canadian. În orice caz, granița dintre Canada și Statele Unite e considerată drept cea mai lungă frontieră fără litigii, dintre două state de pe glob. Asta nu înseamnă că nu-i păzită. Mai ales într-o astfel de zonă, în care traficanți de toate felurile pot spera să treacă neobservați, paza de coastă e cît se poate de vigilentă. 

Regiunea e astăzi un mic paradis, foarte liniștită și curată, dar nu totdeauna a fost așa. În secolul al XVIII-lea, înainte ca Statele Unite să-și cîștige independența, zona a fost teatru de război între Franța și Imperiul Britanic. Lupte s-au dus mai apoi și în 1812, legate de așa-numitul Război de Șapte Ani din Europa, în care au fost implicate și triburile locale de indieni. Adesea în istorie, izolarea și pacifismul insular s-au dovedit o simplă iluzie. Multe insule de pe glob au fost liniștite doar în timp de pace, ele devenind în vreme de război teritorii aprig disputate, din motive strategice. Chiar și în timp de pace, în trecut au existat tot felul de întîmplări în zona celor o mie de insule, cu furtuni, pirați și corăbii scufundate. Apele sînt pline de stînci și pericole de navigație. Chiar dacă sînt adesea persiflați de cei care navighează pe mări și oceane, marinarii de apă dulce au parte la rîndul lor de destule riscuri. Vapoarele mai mari nu pot naviga în zonă decît pilotate de cunoscători, iar aventurarea în afara canalelor navigabile marcate se poate solda cu eșuări. Nu puține sînt epavele care zac pe fundul apei. 

Dacă liniște n-a fost mereu, nici curățenia din prezent n-a existat întotdeauna. A fost o vreme cînd apele erau poluate și mizerabile. Vizibilitatea prin apă era de doar trei-patru metri. În ultimele decenii s-au luat măsuri ecologice drastice și s-au adus midii care mănîncă alge, astfel încît acum se poate vedea uneori fundul apei și la 30 de metri adîncime. Ghizii de pe vaporașele cu turiști spun astăzi că apa din lac e chiar potabilă.

O poveste pe cît de frumoasă, pe atît de tristă e cea a castelului construit de George Boldt pe Insula Inimii. Boldt era patronul celebrului hotel Waldorf-Astoria din New York. Foarte bogat și foarte îndrăgostit de soția sa, a hotărît să-i construiască un castel pe una dintre cele o mie de insule, cea numită „A Inimii”. Construcția a început în 1900 și, cu șase etaje și 120 de încăperi, era menită să fie una dintre cele mai mari locuințe private din Statele Unite, la acea vreme. Avea turnuri și pod retractabil, tuneluri și uzină de producere a energiei electrice cu ajutorul aburilor (care era un mic și teribil castel în sine), grădini italiene, sală de teatru și piscină cu mai multe  compartimente. Se spune că proprietarul voia să-i facă acest castel cadou soției sale, Louise Kehrer Boldt, de Valentine’s Day. Numai că ea a murit de inimă cu o lună înainte. George Boldt n-a mai călcat niciodată pe acea insulă, lucrările fiind oprite brusc. Castelul a rămas în paragină timp de 73 de ani. Abia în 1977, Thousand Island Bridge Authority a achiziționat Insula Inimii și castelul pe un dolar, angajîndu-se să folosească veniturile aduse de acestea pentru repararea castelului. Astăzi locul este un important obiectiv turistic, dar lucrările nu sînt încă terminate.

Chiar dacă, de supărare, George Boldt și-a abandonat castelul, el a rămas în continuare legat de zona respectivă și se pare că a fost unul dintre primii promotori ai unui sos devenit între timp celebru în întreaga lume, care poartă numele O mie de insule.