O lecţie de acum o sută de ani
Acum o sută de ani, România intra, cu speranță și chiar entuziasm, în ceea ce contemporanii numeau Marele Război, iar mai tîrziu istoria avea să rețină drept Primul Război Mondial. Îmbucurător, în media românească de calitate și-au făcut loc evocări bine documentate asupra subiectului. Istoria a fost de așa natură încît România marchează împlinirea unui secol de la intrarea în război cu doi ani mai tîrziu decît marea majoritate a statelor implicate atunci, și aceasta ca urmare a celor doi ani de neutralitate, pe care Guvernul Brătianu i-a luat pentru pregătirea armatei și negocierea, pînă la exasperarea partenerilor, a condițiilor politice. Întîmplarea face ca acum, la momentul sfîrșitului de vară 2016, evocarea acelor timpuri istorice să aibă și mai multe semnificații pentru noi, ca națiune europeană.
Să privim puțin la situația continentului în vara lui 1914, cînd războiul avea să izbucnească aproape din senin. Fuseseră aproape o sută de ani de pace relativă, după aranjamentele Congresului de la Viena. Doar cîteva episoade sporadice, precum războiul austro-prusac din 1866 sau cel franco-german (1870-1871), aveau să deranjeze climatul de stabilitate din frumoasa La Belle Époque. (Lăsăm aici deoparte frămîntările din Balcani sau războaiele ruso-turce.)
Națiunile se dezvoltau, trenurile străbăteau continentul de la un capăt la altul, oamenii circulau liber și începeau să-și permită la scară tot mai largă vacanțe la însorita Mediterană, în Trieste, Duino sau Opatja, sau în stațiunile de ape minerale ale Europei Centrale, precum Karlsbad sau Bad Emms. Descoperirile științifice anunțau intrarea într-o nouă eră de progres. Statele deveneau mai democratice, primele sisteme de asistență socială începeau să fie puse la punct. Accesul la educație devenea tot mai larg, pe măsură ce statele aveau nevoie de un număr tot mai mare de oameni cu instrucție, pentru industrie și armată.
Politic vorbind, Europa se afla în mijlocul celui mai pur interguvernamentalism. Nu existau mecanisme de decizie colectivă, statele își dezvoltau politicile în exclusivitate prin prisma interesului național. Era, doar, epoca de aur a națiunilor! Ei bine, aceasta a dus nu doar la o cursă pentru supremație militară, în paralel cu cea pentru resurse și dezvoltare industrială, dar a dus și la încheierea unui mare număr de înțelegeri militare, mai mult sau mai puțin transparente. De exemplu, tratatul dintre România și Germania, din 1883 (pe care, în cele din urmă, nu l-am mai respectat) și care era ferit de ochii opiniei publice, ținut în sertar de Regele Carol I și arătat numai prim-miniștrilor, la schimbarea guvernelor. Normal: sentimentul public era mai degrabă împotriva Puterilor Centrale, din cauza chestiunii Transilvaniei. Un astfel de tratat secret ar fi astăzi de neimaginat.
A fost suficient un foc de armă, la Sarajevo, la 28 iunie 1914, pentru ca să se declanșeze un întreg domino al morții. Imperiul Austro-Ungar atacă Serbia, drept pedeapsă pentru atentat. Rusia, aliata Serbiei, decretează mobilizare generală. Germania, aliată a Austro-Ungariei, declară război Rusiei și Franței. Germania invadează Belgia, iar Anglia – care avea un tratat cu Belgia – declară și ea război Germaniei. Totul se întîmplă în două săptămîni, în vara lui 1914, pe cînd mulți europeni din clasele superioare încă își petreceau vacanțele.
Serbia, considerată de Austro-Ungaria vinovată pentru asasinat, este pedepsită, așadar, cu războiul – în epocă neexistînd comisii internaționale de anchetă sau tribunale internaționale. Nu există nici instituții colective, cum ar fi azi Consiliul Europei, Uniunea Europeană sau NATO, din care, eventual, un membru care nu respectă regulile să fie exclus. Nu există nici sancțiunile economice – statele se dezvoltă, oricum, mai degrabă autarhic. Interdependențele sînt slabe, așa că sancțiunile economice sînt de neconceput.
Azi, instituțiile europene și internaționale pot fi considerate plicticoase și consumatoare de timp și resurse. Dar virtutea lor principală este că, de cele mai multe ori, ele ajung să evite războiul. Mai bine să consumăm timp și să cheltuim ceva bani – oricum, deloc mulți la nivelul unui stat – decît să suportăm pierderile ireparabile ale războiului. Înțelegerile bilaterale sau în grupuri mici vor duce, în cele din urmă, la escaladarea conflictelor. Cînd lideri politici în goană după voturi ne vorbesc astăzi despre virtuțile interguvernamentalismului (știți, povestea cu „stăpîni la noi acasă“ sau cu „suveranitatea“), întrebați-vă cum ar trata ei crizele, în lipsa unor mecanisme colective.
Și, în final, cîteva cuvinte despre România. Prin înțelepciunea și patriotismul liderilor, prin sacrificiul soldaților și spiritul de rezistență al populației și cu un dram de noroc, România și-a îndeplinit, la sfîrșit, obiectivul unității naționale. Și aceasta, chiar dacă, la un moment dat, s-a aflat la un pas de a fi ștearsă de pe hartă.
După război, liderii României au căutat să-și consolideze cîștigul participînd cu toată energia la primele mecanisme colective, cum a fost Liga Națiunilor, unde rolul nostru, mai ales prin Nicolae Titulescu, a fost de primă mînă.
Nenorocirea României, însemnînd pierderile teritoriale din 1940 și tot ce avea să urmeze, a venit tocmai pe fondul prăbușirii oricărui mecanism de securitate colectivă. A venit, de fapt, atunci cînd Europa s-a întors, brutal, la epoca dictatului și a interesului individual al celor puternici. Este o lecție la care merită să medităm.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
