O analiză a secvenței politice italiene

Un element deosebit de interesant iese în evidență în urma secvenței politice complicate care se încheie odată cu formarea noului guvern italian. Pe scurt, am asistat la transformarea unei crize politice, în anumite privințe fără precedent, într-o criză parlamentară care părea aproape clasică, amintind pe alocuri de „Prima Republică“ (1948-1994). Spunem pe alocuri pentru că trebuie să luăm în considerare o diferență decisivă: în Parlamentul italian nu mai există nici o urmă a partidelor clasice, care au structurat Prima Republică.

Este suficient să analizăm succint profilul celor trei organizații protagoniste implicate în schimbarea guvernului. Prima forță din Parlament, Mișcarea Cinci Stele, incarnează o schimbare profundă, perturbatoare, a funcționării partidului politic clasic. Din acest motiv, votul de pe platforma Rousseau a părut a fi ilegitim, în ciuda faptului că este legal. Singurul partid care ar putea pretinde o anumită continuitate cu secolul XX, Liga Nordului, a cunoscut la rîndul său o transformare fundamentală a liniei sale politice fondatoare. Atît de profundă, încît luînd în considerare strînsa corelație cu charismaticul său lider, este profund instabilă. Partidul Democrat, într-o stare de criză permanentă cauzată de o dublă identitate refulată, în absența altor pretendenți, este pe cale să devină armata de rezervă a clasei politice republicane.

Din această analiză rezultă o definiție relativ precisă a ceea ce ar putea deveni esența politică a celei de-a „Treia Republici“: un regim parlamentar pur, fără partide politice. Ne-am confrunta cu o invenție demnă de reputația mondială a Italiei, aceea de laborator de idei politice, care a produs, în puțin peste douăzeci de ani, operațiunea „Mani pulite“, berlusconismul și Mișcarea Cinci Stele.

Mai multe elemente sugerează că redescoperirea esenței parlamentare a ordinii politice italiene a fost o adevărată surpriză chiar și pentru principalii săi actori, începînd cu susținătorul crizei guvernamentale, Matteo Salvini. În urmă cu cîteva săptămîni, Parlamentul, aflat într-o profundă criză de legitimitate, nu părea să poată rezista ascensiunii irezistibile a unui politician charismatic. Așa-numita „a Doua Republică“ a fost caracterizată de Berlusconi și de capacitatea sa de a neutraliza, cel puțin parțial, puterea pe care Constituția o atribuie Parlamentului, înregistrîndu-și acțiunea în cadrul unui sistem politic devastat de operațiunea „Mani pulite“. Cu toate acestea, dispariția ireversibilă a charismei politice berlusconiene a dezvăluit nuditatea sistemului politic italian, făcîndu-l să revină la versiunea sa originală.

Impresia clară este că politicul, adică articularea complexă a mijloacelor și a scopurilor, nu mai poate găsi o reprezentare adecvată în sistemul parlamentar italian. Partidele și instituțiile naționale se află la cel mai scăzut nivel istoric de consens și încredere.

Ce rămîne atunci guvernului? În fața acestui vid de putere, rămîne numai căutarea unei puteri care se dovedește a fi goală de conținut, evocînd o dezbatere strategică și politică redusă la puțin mai mult decît nimic. Stilul populist, care implică un anumit grad de consens, a definit ultimul an de guvernare, arătînd cum, în structura sa, confiscarea și pierderea puterii au devenit două momente aflate aproape în sincron.

Există o alternativă? În cazul unei simple analize politice este dificil de răspuns. În cazul în care examinarea rațională nu poate fi întreprinsă, putem recurge la imaginarul poetic. Într-un extras faimos din Oase de sepie, putem găsi cea mai bună definiție a impasului în care se regăsește sistemul politic italian contemporan: „Să nu ne ceri formula ce deschide lumi / doar vreo silabă strîmtă și uscată. / Atît îți putem spune azi, / ceea ce nu sîntem, ceea ce nu voim“.

Noul guvern nu va fi susținut de o „coaliție de tip Ursula“ – numită după noul președinte al Comisiei Europene, ales cu voturile eurodeputaților Forza Italia, Mișcarea Cinci Stele și Partidul Democrat. Putem caracteriza orientarea sa paradoxală pornind de la animalul preferat al lui Eugenio Montale, „Pupăză, hilară pasăre calomniată de poeți“.

traducere din limba italiană de Ramona BLOJ 

(Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista Il Mulino)

Foto: wikimedia commons