Nu Dragnea e subiectul
Într-un articol de acum cîteva zile, jurnalistul Vlad Petreanu întreabă și se întreabă dacă nu cumva, în mintea alegătorului PSD, ar trebui să se aprindă un semnal de alarmă în urma nenumăratelor semnale externe care avertizează asupra derapajelor grave ale vîrfurilor partidului. „Cum se face că, totuși, atunci cînd o lume întreagă dezaprobă acțiunile conducerii partidului, conducerea continuă să insiste că toată lumea greșește, în afară de dl Dragnea?“ Întrebare perfect legitimă cu un răspuns, totuși, complicat. Spun asta pentru că, în opinia mea, ea trebuie completată de o alta. Și anume, de ce continuă să adune PSD voturi? De ce rămîne primul partid în opțiunea publicului în condițiile amintitelor derapaje? Merită poate menționat aici că în spațiul public românesc continuă să persiste o nefericită imagine generică a votantului PSD cu înfățișarea unui arhetip lombrozian, incapabil de autonomie și de control asupra propriei vieți. Un personaj care își cedează fără luptă independența și e pe alocuri fericit să își servească stăpînul a cărui unică și esențială calitate e că deține puterea. E suficient să vă uitați pe paginile de Facebook ale unora dintre reprezentanții Opoziției după recentul și tristul miting al PSD de la Craiova. Veți vedea pesediști descriși ca mai sus.
Înainte de a încerca un răspuns, aș observa totuși că, în pofida senzației că PSD domină tot și toate, după 20 mai 1990, sub nici una din înfățișările sale nu a obținut singur o majoritate absolută. Pesediștii, așadar, buni sau răi, nu sînt majoritari. Ei reprezintă o parte semnificativă a societății românești, însă doar incoerența celor care li s-au opus, prea lași sau prea nepregătiți pentru a face față, le-a oferit de-a lungul timpului atîția ani de exercitare a puterii prin reprezentanții lor – un șir lung care începe cu frauda FSN din lunile ulterioare Revoluției. Pentru cine nu își mai aduce aminte, FSN ar fi trebuit să pregătească țara pentru primele alegeri democratice și apoi să dispară în istorie cu sentimentul datoriei împlinite. În loc de asta, a participat la alegeri, pe care le-a cîștigat cu un scor zdrobitor, mizînd pe o campanie de o ticăloșie încă neegalată, deși în prezent se fac eforturi majore pe aceleași linii retorice xenofobe, izolaționiste și conspiraționiste. Fără fraude și capturarea statului, PSD este un partid mare și atît.
O a doua observație este că PSD nu a fost același partid în toți cei 30 de ani scurși de la Revoluție. Dacă în 1990 era partidul muncitorilor de pe marile platforme industriale și al mediului rural, azi este mai degrabă partidul burgheziei de stat (funcționari, oameni de afaceri dependenți de fonduri publice și copii ai foștilor privilegiați comuniști și ai tranziției din anii ’90). Gîndul că PSD e un partid al săracilor României e greșit. Sociologul Barbu Mateescu a demonstrat la un moment dat că zona de societate care dispune de cele mai puține resurse a demisionat practic din viața publică și refuză să se mai prezinte la vot. Așadar, de ce PSD?
Un prim răspuns ține de tranzacția oferită de PSD. Nu, nu e vorba de răul cel mai mic, ci de siguranța unei anumite secțiuni din societate că partidul livrează. Un exemplu: șocul reducerii prin decizie guvernamentală a salariilor în 2010 e încă prezent în mintea multora. Alegerile din 2012 au fost cîștigate de USL (PSD + PNL) cu un scor fără drept de apel, cu promisiunea că veniturile angajaților de la stat vor fi readuse la niveluri comparabile cu momentul anterior introducerii austerității. Promisiunea a fost în bună măsură respectată. E greu să le ceri milioanelor de angajați ai statului și familiilor lor să ignore lucrul ăsta, mai ales în condițiile în care cel mai greu loviți fuseseră exact cei care nu profitau de pe urma funcției deținute. Detaliile din dosarele DNA deschise ulteior dovedeau, de altfel, că administrația PDL continua să facă investiții aiuritoare în paralel cu reducerea de salarii. Scenariul se menține și în prezent, fie că vorbim de pensii, de salariul minim sau de alocația pentru creșterea copiilor.
Un al doilea motiv pentru care PSD continuă să fie primul partid (în sondaje, cel puțin) ține de complexitatea subiectelor alese ca vîrf de lance de Opoziție. Oricît de grav ar fi asaltul împotriva Justiției, chestiunea rămîne tehnică și greu de asimilat la nivelul vieții de zi cu zi. Subiectul este esențial și trebuie explicat la nesfîrșit, însă, dacă celelalte teme sînt ignorate sau prost abordate, toată lumea pierde. Foarte relevantă e și organizarea internă. Am mai scris-o aici, PSD funcționează ca un partid și cînd nu sînt alegeri. Foarte mulți vor fi surprinși probabil să descopere că sînt zone în care PSD are organizații de cartier, uneori de stradă, și că folosește (perfect legal) „influencer-i“ ca administratorii de bloc, preoții și alte persoane și personaje relevante în comunități mici. În momentul ăsta, probabil doar USR mai are viață internă reală și verificabilă, însă nu a trecut încă testul consecvenței.
Și pentru că am menționat USR, trebuie spus că dominația PSD vine și din fluiditatea Opoziției. La fiecare doi ani, opoziția la PSD arată altfel. Figurile se schimbă înainte să livreze victorii, alianțele sînt conjuncturale și slabe, iar discursul comun nu există. Sau cînd există e incoerent, arogant, negativ și lipsit de entuziasm. Cu excepția notabilă a unui PNL confuz și ezitant, nici unul dintre partidele de opoziție nu are o prezență semnificativă în teritoriu. Gălăgia de pe Facebook e echivalentul zgomotului făcut de o insectă într-un borcan. Dacă privești din afara borcanului, antenumita ființă n-are logică în mișcări, iar sunetul nu se aude. În fine, ca o consecință a celor de mai sus, PSD are tendința să ocupe tot spațiul care i se lasă liber. Media, societate civilă, zona academică etc. Toate sînt ocupate la diverse niveluri de pesediști. Rezistența e, de fapt, minimă. La fel și tranzacțiile celor care cedează în fața mastodontului. Mici cîștiguri și o pierdere mare. Rezultatele sînt cele pe care le vedeți în sondaje.
Înapoi la întrebarea lui Vlad Petreanu. De ce nu se supără pesediștii pe Dragnea? Răspunsul e că se supără și chiar au făcut încercări repetate de a-l detrona. Însă dl Dragnea, în timp ce organizează o lovitură de stat desfășurată pe parcursul mai multor ani, dă și nenumărate lovituri interne, nimicindu-și adversar după adversar pe măsură ce aceștia își fac curaj să îl înfrunte. Puterea generează putere și, asemeni unui villain de desene animate, dl Dragnea stă în ochiul unei tornade negre, singurul protejat de efectele ei și beneficiar unic al amețelii adversarilor săi. În mod curios, opoziția internă la Liviu Dragnea seamănă cu cea externă. Slabă, temătoare și predispusă la eșec. De ce? Pentru că, în momente mai bune ale României, consolidarea democrației n-a fost un subiect. Pentru că și unii, și alții suferă de autosuficiență și de fatalism. Pentru că predomină calculele de moment și umorile personale. Nimeni nu se uită la imaginea de ansamblu.
Pe scurt, Liviu Dragnea a capturat teme legitime și, cu ajutorul lor, a capturat statul. Pentru că a capturat statul, își poate ține în frîu partidul. Pentru că are partidul, poate impune temele. E un cerc vicios și amoral. El trebuie și poate fi oprit. Iar subiectul, subiectul nu e Liviu Dragnea, ci democrația românească. Or democrația, din orice punct ai privi-o, are mai mulți suporteri decît are Dragnea adversari. Odată acest lucru înțeles, se poate renunța la fatalism, iar victoria poate fi smulsă din ghearele înfrîngerii.
