Noul naţionalism românesc
Cunosc mai mulți oameni care se tem serios de o revenire a naționalismului de tip legionar. Pășunism etnic și criminal cu nuanțe de sectă milenaristă. Nu cred că e cazul. E puțin probabil să mai vedem vreodată un „Căpitan“ pe cal alb mergînd în Vrancea să boteze zeci de copii ai localnicilor, uniforme verzi defilînd pe străzi și alte trăsnăi-spectacol menite să mascheze ura care ține loc de ideologie și program de guvernare. Strict din punct de vedere al organizării politice, nu există nici un grup cît de cît constituit care să promoveze deschis schimbări ale arhitecturii instituționale pe baza căreia funcționează azi România. De altfel, cred că nici o formă de naționalism exersată pînă acum nu mai are șanse de revenire. Pentru ca un curent politic să poată fi reprodus, ar trebui reproduse și condițiile care l-au făcut posibil.
Or, în pofida senzației generale că istoria se repetă, nu cred în adevărul unei astfel de afirmații decît dacă privim de foarte departe și teribil de superficial. România lui 2016 nu este România anilor ’30, în pofida unui oarecare împrumut conte.
E, pe de altă parte, foarte greu de negat o oarecare întoarcere către interior a politicianului român în ultimii ani. Și mă gîndesc aici la oamenii politici din zona de centru, adică a așa-numitelor partide tradiționale, cele care au fost constant votate în ultimii douăzeci de ani și au fost principale componente ale majorităților parlamentare.
Momentul zero al noului naționalism românesc a fost, probabil, cel al alegerilor prezidențiale din 2014, cînd candidatul nominal socialist a ales să își încerce norocul folosindu-se de o retorică izolaționistă, pe alocuri de-a dreptul xenofobă și foarte des stupidă. Victor Ponta a subestimat potențialul de enervare pe care îl produce un astfel de discurs care stabilește ierarhii între categorii de cetățeni egali și a pierdut. Dar numărul de voturi pentru acel discurs a fost totuși foarte mare, ceea ce indica un potențial care nu a scăpat atenției celorlalte partide.
PNL, de exemplu, a fost la doar cîteva zile distanță de a-l pune pe buletinul de vot pe Marian Munteanu, un om care, atunci cînd i-am luat un interviu, a evitat un răspuns tranșant la o întrebare simplă privind moștenirea istorică a lui Corneliu Zelea Codreanu. Liberalii au astfel dubiosul merit de a-l fi revalidat politic pe fostul lider al Pieței Universității și al bizarei Mișcări pentru România, ale cărei referințe pro-democratice sînt în cel mai bun caz dubioase.
Însă nu e vorba doar de PNL sau PSD. Noul naționalism românesc, pentru că, insist, este un fenomen nou, are cîteva caracteristici care îl pot identifica destul de ușor.
Oportunismul – Cu puține excepții, majoritatea celor care practică zilele acestea discursul identitar își descoperă, practic, convingerile în public. Foarte mulți dintre ei nu au o biografie politică consecventă, un traseu coerent care să credibilizeze actuala retorică.
Lipsa de pregătire – Naționalistul de tip nou nu are lecturile necesare și, uneori, nu este capabil să fixeze corect în timp mai mult de unul sau două evenimente istorice pe care ar putea să le folosească drept argumente pentru a-și susține cauza. Acești oameni bîjbîie teribil de mult pe un teritoriu pe care, pe bună dreptate, îl simt periculos. Sînt, evident, și excepții, dar puține.
Frustrarea – E grăitor faptul că cei mai mulți dintre noii naționaliști sînt vechi oameni de sistem (Băsescu, Ponta, Diaconu etc.). Foști deținători de demnități publice sau funcții influente în structura statului democratic. În fapt, acțiunea lor politică are rostul de a conserva această influență și nu de a reconstrui statul pe alte baze. Avem aici de-a face un soi de iresponsabilitate voioasă care ar trebui probabil studiată mai atent. Naționalismul de tip nou este un naționalism de haită, un compus identitar al unei adunături de foști și actuali rentieri ai statului.
Euro-bipolaritatea – Nici unul dintre proaspeții apostoli identitari nu cere ieșirea din Uniunea Europeană sau NATO, deși, dacă stai să îi asculți, de la Bruxelles vin dictate peste dictate care lezează grav onoarea națională. Pe de altă parte, aproape toți insistă să apară în poze cu diverși demnitari europeni sau americani și obișnuiesc să remarce în public cînd vreunul dintre inamici nu reușește lucrul ăsta.
Remix-ul ideologic și patriotismul selectiv – Nu există un set clar de credințe ale naționalistului de rit nou și nu există intelectuali capabili să le articuleze într-un program coerent. Există cel mult un soi de rapsozi încruntați ai unui excepționalism românesc definit de confuzii voite și raționamente chinuite. Dan Puric e emblematic pentru genul acesta de discurs. Etnocentrismul intră în conflict cu admirația față de Viktor Orbán, Marine Le Pen sau fratele Kaczinsky al Poloniei, nostalgia după epoci care n-au existat niciodată se izbește de dorința de a avea ultimul model de iPhone, iar concediul în străinătate nu e aproape niciodată înlocuit de un sejur la Eforie Sud.
Fariseismul – Noul naționalist român e ortodox de mic, dar nu ezită să fie și un pic penticostal dacă descoperă că o campanie a respectivului cult capătă tracțiune în spațiul public. Pe de altă parte, deși nimic din stilul său de viață nu vorbește despre umilință, altruism și decență, noul naționalist român va critica aspru Occidentul cam prea relativist și hedonist.
Economia – „Străinii sînt răi cînd nu fac afaceri cu noi.“ La fel și statul.
Tehno-scepticismul – Mai puțin important, dar oarecum amuzant, practicanții noului naționalism folosesc tehnologia modernă, dar se tem de ea. Cred cu tărie că Facebook e manipulat de dușmani, presa electronică de servicii secrete și, în general, informația circulă cumva prea liber (cc: DIICOT).
Una peste alta, noul naționalism românesc e o expresie a eșecului. Atît a eșecului național în a articula deja faimosul proiect de țară, cît și a unui eșec mai larg de înțelegere a lumii contemporane. Nu cred că va avea succes cîtă vreme nu se va agrega cu sprijinul unor categorii sociale cu obiective clar definite. Chiar și pentru naționaliști resentimentari identificarea de inamici nu e suficientă. Niciodată n-a fost.
