Noile graniţe ale transparenţei

Miercurea trecută a fost ziua internaţională a dreptului de a fi informat. O aniversare ce poate părea ciudată, stabilită de oengişti şi activişti din toată lumea ca să se poată da în stambă. De fapt, este o tendinţă generală. 43 de ţări au adoptat legi ale transparenţei, doar în ultimul deceniu, cele mai multe după model american. Transparenţa este privită ca un instrument de responsabilizare a statului, unii au numit asta trecerea de la democraţia electorală la democraţia participativă. Unde este România? Am adoptat legile necesare. Au existat de atunci monitorizări mai degrabă pesimiste, voci nemulţumite, dar, comparat cu punctul de plecare, progresele sînt evidente. Am participat anul trecut la o monitorizare a felului în care se aplică legile accesului la informaţii, în 16 ţări din Europa, Caucaz, Africa şi America Latină. Am aplicat pentru România metodologia comună de evaluare. Cum raportul final nu este încă public, mă abţin de la comentarii pe larg. Pot însă să dezvălui cel mai mare şoc avut cînd am văzut rezultatele preliminare: ţări abia democratizate, ca România şi Bulgaria, au înregistrat rezultate mai bune decît Spania şi Franţa (la întrebări similare adresate de voluntari, instituţiile româneşti au răspuns în mai mare măsură, mai repede şi mai complet decît cele franceze). Încă mai dezbatem în cadrul echipei de monitorizare care sînt cauzele acestui rezultat ce dă peste cap multe aşteptări. Personal, cred că este vorba despre presiunea publică şi publicitatea din jurul acestei idei, în democraţiile recente. În ţările mai aşezate, pe de o parte, instituţiile funcţionează, încît contactul cu cetăţeanul se reduce la minim şi, pe de altă parte, fără presiune publică recentă, legile se învechesc şi se instalează anchilozarea birocratică. Imaginea administraţiei româneşti este în general negativă. Dar nu toţi oficalii sînt la fel. În timpul cercetării de care vorbeam, dar şi în timpul documentării unui ghid de bune practici în aplicarea legii accesului (ghid scris împreună cu Emanuel Răuţă), am întîlnit un judecător la Curtea Supremă convins că tribunalele nu trebuie să aplice aşa bazaconie de lege, am întîlnit un secretar general de prefectură uimit că există aşa o lege. Dar am întîlnit şi un vicepreşedinte de tribunal care a răspuns impecabil la toate întrebările-test, am întîlnit un şef de departament într-o primărie de sector ce îşi făcuse un sistem informatic prin care urmărea fiecare cerere, am întîlnit un tînăr funcţionar într-o primărie de provincie tare supărat că alţi colegi nu îi dau informaţiile cerute de diverse persoane şi care mă ruga să vorbesc eu cu primarul şi să îl conving că munca sa este importantă. Însă legea lasă pe afară spaţii mari unde sînt implicaţi banii publici. În dezbaterea publică se adună tot mai multe cazuri care cer extinderea transparenţei. Politicienii s-au certat pentru autostrada Bechtel, dar cearta a plutit în aer, contractul este secret. De unde putem şti dacă este o afacere bună? Nu putem, ne certăm pe idee. Contractul de privatizare a Petrom este şi el secret şi preşedintele Băsescu încă mai analizează posibilitatea de a-l face public. Din nou, dezbaterea publică este aprinsă, dar de fapt nu ştim ce posibilităţi de a interveni şi-a păstrat statul sau dacă afacerea a meritat să fie făcută. Jurnalul naţional a relatat că Apa Nova a încheiat un contract de concesiune a unui serviciu public, dar cele mai importante puncte ale contractului sînt confidenţiale, sub ameninţarea unor despăgubiri de 10 milioane de euro. Practic, Apa Nova ne gestionează apa, dar funcţionează de parcă ar avea de-a face cu rachete nucleare: totul este secret. Cotidianul relata, în urmă cu două săptămîni, o dispută ridicolă între Ministerul Mediului şi Agenţia pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS). Garda de Mediu a cerut AVAS clauzele de investiţii de mediu din anumite contracte de privatizare. Presată de raportul de ţară care se apropie, Garda dorea să se asigure că investiţiile de mediu angajate sînt şi puse în practică. Doar că respectivele contracte sînt secrete, chiar şi pentru Garda de Mediu. Care ar trebui să dea amenzi. Pentru a da amenzi, ar trebui să ştie la ce s-au angajat investitorii. Ca într-un film cu Stan şi Bran. Urmăm din nou direcţia mondială. Transparency International a propus guvernelor implementarea unui Pact de Integritate, care să transparentizeze privatizările, achiziţiile publice şi toate domeniile care vizează fondurile publice. Deocamdată, într-o mulţime de domenii, obsesia secretului se menţine. Deşi problema medicamentelor este acută şi statul cheltuie sume tot mai mari de bani, contractul-cadru făcut de Ministerul Sănătăţii cu furnizorii cuprinde din oficiu o clauză de confidenţialitate prin care firmele pot bloca automat orice furnizare de informaţii. În principiu, o firmă care are afaceri cu statul ar trebui să lucreze la fel de transparent ca şi instituţiile. Dacă nu vrea, nu o obligă nimeni să facă afacerea. Singurele secretizări acceptabile cuprind proprietatea intelectuală. Dar nu cred că furnizorii de medicamente sînt şi cei care păstrează secretele fabricării. Pur şi simplu, este mai uşor să faci afaceri în întuneric, cînd clientul tău, statul, este uşor de fraierit.