Nevoile nu se termină niciodată

Două nevoi importante ale sistemului de învățămînt mi-au fost readuse în atenție de cazul unui profesor, pe care nici nu îl iau în discuție aici, pentru că nu îi cunosc cu adevărat profunzimile. Dar nevoile respective sînt cu adevărat sistemice și merită să le subliniez iar, chiar dacă am mai scris uneori despre ele, măcar tangențial.

Știți că elevii spun adesea despre cîte un profesor că „e nebun”. Proful cutare e nebun, îl auzi pe cîte unul, pe stradă, în mijloacele de transport în comun sau acasă, dacă elevul e copilul tău. Strîmbi din nas, nu-ți place abordarea, iar dacă e fiul sau fiica ta, ceri explicații. De multe ori, aceste explicații evidențiază doar un mod mai exigent de abordare a elevilor, poate unele mici ciudățenii, faptul că dă note după unele criterii care nu par chiar ortodoxe, faptul că povestește la ore chestii care nu țin de școală, ci de viața lui privată, faptul că poate vorbește pe un ton mai înalt („țipă la noi”) etc. Ca elev, am avut și eu o mulțime din ăștia. Nu-mi aduc aminte să-i fi catalogat noi ca „nebuni”, pentru că respectul general pentru categoria socială pe care o reprezentau era încă semnificativ. Dar cu siguranță îi mai bîrfeam și pufneam împotriva lor în grupulețele noastre. Profesori cu probleme reale de natură psihiatrică nu-mi aduc aminte să fi avut. Și la aceștia mă refer în această punctare a primei nevoi sistemice la care mă refer.

Ajuns profesor, în primii mei ani de învățămînt, nu am întîlnit vreunul care să vădească asemenea probleme. Dar apoi, cu timpul, am început să mai aud despre cîte unul și, cînd am ajuns să coordonez la nivel de județ disciplina pe care o reprezint, limba și literatura română, m-am confruntat cu cîteva cazuri semnificative. Îmi aduc aminte de o profesoară transferată pe bază de dosar în județul meu din alt județ, învecinat. Era un om în esență blînd, dar cu mari, foarte mari probleme de relaționare umană, de concentrare, extrem de introvertit și de rigid. Mi-am dat seama de lucrurile acestea la primele contacte cu ea, dar apoi, ajunsă în școlile din județ (pentru că nu reușea să stea mai mult de un an într-o școală, în fiecare an cerea detașare în altă școală, fiind mereu în mișcare), multe alte probleme au ieșit la iveală. Am asistat-o și eu la o oră, care s-a desfășurat cu ea stînd 50 de minute în fața clasei și citind de pe o foaie, respectiv transcriind apoi pe tablă, cu o voce foarte scăzută, încît era imposibil să o auzi din a doua bancă. Discursul ei era incoerent, cu fracturi logice sau chiar cu schimbări radicale de subiect. Era incapabilă să țină o clasă sub control, elevii ajungeau să o batjocorească nepermis, ea reacționa cu note mici nejustificate, se creau tensiuni, scandaluri permanente cu părinții etc. În plus, problemele de sănătate pe care le avea o făceau să nu-și acorde deloc atenție, venea la școală fără a respecta măsuri minime de igienă, mă rog, nu intru în alte detalii. Chestia este că, deși fusese internată la psihiatrie și se știa că ar fi sub tratament (lucruri pe care nu ai cum să le știi concret și nici nu trebuie, în fond, dreptul la intimitatea aceasta și la demnitatea care derivă din ea nu trebuie să îi fie afectat unui astfel de om), la evaluările psihologice primea mereu avizul medicului de medicina muncii. În anul în care a ajuns să predea în școala unde sînt eu titular, a generat niște probleme similare, s-a ajuns la recomandare de reexaminare, a primit drept de muncă temporar, cu condiția respectării unei grile de tratament, pe care însă nimeni nu are căderea să o verifice. Era clar că după o vreme nu își mai lua tratamentul, pentru că i se schimba comportamentul. Era un om pentru care am avut compasiune, dar care nu avea ce să caute la școală, ca profesor. Pîrghiile legale de care dispune sistemul sînt însă nesemnificative pentru a putea face ceva în aceste cazuri. Orice școală are contract cu un cabinet de medicina muncii pentru evaluările de la început de an școlar. Dar acestea se fac superficial. N-am auzit de vreun caz în care să se dea verdictul inapt. Realitatea (pe care am aflat-o punînd niște întrebări unor specialiști) este că evaluările serioase ar costa mult, mult mai mult decît bugetele pe care școlile sînt pregătite să le aloce pentru această sarcină. În plus, nu chiar mulți sînt specialiștii dispuși și pregătiți să facă această evaluare la modul relevant. E un subiect pentru care ar trebui găsită o soluție sistemică.

Al doilea aspect pe care vreau să-l semnalez se leagă oarecum de primul. Există oameni care, fără să aibă probleme grave de natura celor patologice, nu sînt făcuți pentru a fi profesori. Sînt oameni antisistem (iar învățămîntul, ne place sau nu, funcționează ca sistem), uneori foarte inteligenți, sclipitori, dar care nu se pot adapta rigorilor pe care le presupune acest job. Alături de ei sînt teribiliștii, care nu sînt chiar structural antisistemici, au doar o doză de rebeliune în ei, adesea specifică vîrstei, tinereții. Și unii, și alții ar avea nevoie de o instituție solidă a mentoratului. Un profesor-mentor bine format, care să aibă această atribuție în fișa postului și să îi fie alocat timp de muncă pentru această activitate (prin degrevare parțială de normă, poate), l-ar putea ajuta pe cel dintîi să înțeleagă că locul lui nu este în învățămînt, înainte de a intra în conflicte greu de gestionat, iar pe cel de-al doilea l-ar putea ajuta să se modeleze coerent ca profesor, să se integreze mai ușor, păstrîndu-și, fără îndoială, identitatea și personalitatea. Din fericire, în ceea ce privește instituția mentoratului, se fac acum niște pași serioși și este posibil ca în anii următori să apară primele efecte.

În privința evaluărilor medicale serioase despre care vorbeam mai sus, mă tem că mai avem de așteptat. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.