Neutralitatea moldoveană și vinovăția românească
Într-un sondaj publicat cu doar o lună înainte de debutul războiului din Ucraina, cetățenii Republicii Moldova erau întrebați care este cea mai bună metodă pentru asigurarea securității țării. 47%au răspuns ferm că neutralitatea este soluția corectă. În privința opțiunilor pentru blocuri economice, aproape 32% ar dori aderarea la fantomatica Uniune Eurasiatică – un pact de liber-schimb fondat de Rusia, Belarus și Kazahstan ca răspuns la existența Uniunii Europene. Sigur, o majoritate a moldovenilor preferă zilele astea aderarea la Uniunea Europeană, însă cîtă vreme Moldova se scaldă în obișnuitele ei neclarități putem presupune că majoritatea aceea e mai degrabă conjucturală. Și se poate schimba oricînd.
Oricine are cunoștințe, prieteni, rude la Chișinău poate depune mărturie zilele astea că în rîndul populației moldovene există o teamă îndreptățită legată de o posibilă invazie rusească. Sînt moldoveni care se gîndesc serios la plecare – unii, mai puțini, au făcut-o deja. Cei mai mulți însă merg după principiul cvasi-mioritic „ce-o fi o fi”. La asta contribuie hotărîtor și posibilitatea de a observa direct, zi de zi, ce înseamnă viața în bejenie – raportat la populație, Moldova găzduiește cel mai mare număr de refugiați dintre toate țările în care ucrainenii și-au căutat adăpost. Dacă e să credem sondajele, dramele acelor oameni stau mărturie pentru moldoveanul de rînd mai mult asupra injustiției generale pe care viața te obligă să o suporți decît asupra crimelor pe care Rusia le săvîrșește în Ucraina.
Cum ar reacționa moldovenii în cazul unei invazii? E greu de estimat. Situația țării de peste Prut nu poate fi comparată în aproape nici un fel cu cea a Ucrainei. O armată aproape inexistentă, o elită ambiguă și o economie permanent în pragul colapsului nu sînt argumente pentru a proiecta o rezistență serioasă. Nu cred că își face cineva iluzii.
Și, evident, elefantul transnistrean privește tîmp și vag amenințător din mijlocul încăperii.
În relația cu Transnistria, Guvernul moldovean pare să continue în tradiția tuturor guvernelor moldovene din ultimele zeci de ani. Același spectacol de lumini și umbre, marcat de o codependență obositoare și fără ca vreuna dintre părți să facă gesturi bruște. Rămîn faptele – unul dintre ele este recenta decizie a Guvernului PAS de a acorda licența de mediu necesară funcționării uzinei metalurgice de la Rîbnița. Uzina asta este principala sursă de bani pentru Transnistria, contribuția la bugetul regiunii ajungînd, după unele estimări, la jumătate din total. Orice declarații și afirmări de principii sînt irelevante cînd sînt puse în balanță cu decizia administrativă amintită mai sus.
Politic, conducerea de la Chișinău face eforturi supraomenești pentru a da asigurări că nu există nici un pericol iminent. Nu neagă riscurile, dar, în numele stabilității, e obligată să ofere populației măcar percepția că Guvernul are totuși un oarecare control asupra situației. Comportamentul Guvernului moldovean e prudent și, în bună măsură, corect atîta vreme cît premisa de la care pleacă e conservarea fără mari schimbări a aranjamentului actual.
Alimentată cumva și de articolele alarmiste din presa occidentală (Hello, The Times!), s-a născut în România o dezbatere cu privire la ce ar trebui să facă Bucureștiul în cazul în care existența Moldovei în forma actuală ar fi pusă sub semnul întrebării. Răspunsul simplu e că Bucureștiul trebuie să facă ceea ce face deja pentru Ucraina. Să condamne ferm orice agresiune, să ofere sprijin refugiaților, să se coordoneze cu partenerii occidentali pentru un răspuns unitar. Nimic mai mult. Sau, dacă vreți, date fiind legăturile istorice, poate ar fi cazul ca, de data asta, Guvernul să fie un pic mai prietenos cu oamenii care caută adăpost în România. E greu să nu remarci neplăcerea cu care statul român se achită de obligațiile pe care le are față de refugiații ucraineni. Dar asta e o chestiune care ține mai mult de nuanțele cinice ale politicii românești și mai puțin de contextul internațional.
Există această teamă nemărturisită foarte clar în spațiul public românesc că vom fi puși în situația de a „abandona” din nou Moldova rușilor. Strategia, pe alocuri idioată, a Guvernului român de a nu comunica foarte clar principiile și acțiunile legate de desfășurările de evenimente de la est de noi permite ca astfel de narațiuni nefolositoare și creatoare de viitoare traume istorice să prindă rădăcini.
Gîndul că „abandonăm” Moldova e arogant și pleacă de la prezumția greșită că România știe mai bine decît moldovenii ce direcție trebuie să aibă țara lor. Și spun asta pentru că orice probleme are Chișinăul în acest moment, ele nu pot fi desprinse de istoria de 30 de ani a deciziilor și pozitionărilor adoptate prin vot de poporul moldovean și de Parlamentul său. Riscurile la care este expusă azi Moldova vin inclusiv din preferința cetățenilor acestei țări pentru neutralitate. A pretinde că moldovenii suferă de un soi de stres post-traumatic și nu sînt capabili să evalueze corect situația e, încă o dată, arogant.
E nevoie, din păcate, din cînd în cînd, să afirmăm că la est de Prut există o țară independentă, cu legi și instituții naționale care au făcut de-a lungul timpului alegeri. Mai bune sau mai proaste. Consecințele acestor alegeri nu sînt imputabile României.
Foto: wikimedia commons / Chișinău
