Ne aşteaptă Al Doilea Război Rece?
Vizita preşedintelui Hu Jintao la Washington a avut loc într-un moment de tensiune crescîndă în relaţiile asiatico-americane. Într-adevăr, sideraţi de vasta înarmare militară, de noua constelaţie de parteneri strategici din jur şi de noul angajament al Statelor Unite de a garanta securitatea în partea asiatică, mulţi observatori intuitivi au văzut în 2010 aprinzîndu-se primele scîntei ale noului Război Rece, în Asia. Dar chiar este acest Al Doilea Război Rece inevitabil?
Deşi o cursă pacifistă a Chinei pentru hegemonie în Asia este de neconceput, trebuie făcut orice efort diplomatic pentru a evita militarizarea regiunii. În definitiv, Războiul Rece în Asia numai rece nu poate fi numit. În primul rînd, în războaiele civile din China, apoi din Coreea, Malaysia, Indochina şi mai ales Vietnam, Războiul Rece s-a impus nu ca propagandă ideologică între superputerile rivale, dar ca luptă îndîrjită, de multe ori fratricidă, care a costat milioane de vieţi, blocînd dezvoltarea economică şi democraţia politică.
Şi tocmai această istorie întunecată a dat naştere maximei lui Deng Xianoping care spunea despre China că „îşi deghizează ambiţia ascunzîndu-şi ghearele“ – şi care îi îngrijorează pe liderii din Asia, de la New Delhi la Seul şi de la Tokyo la Jakarta. De la refuzul de a condamna Coreea de Nord pentru scufundarea neprovocată a vasului sud-coreean Cheonan şi bombardarea insulelor sud-coreene, pînă la clamarea suveranităţii asupra diverselor arhipelaguri japoneze, vietnameze, malaeze şi filipineze şi noile revendicări asupra provinciei indiene Arunachal Pradesh, China a dat dovadă de o nouă aroganţă neoimperială. Deci nimeni n-ar trebui să fie surprins de tonul reţinut al discursului diplomatic. Ideea că un sistem de alianţe formale e necesar pentru a menţine sub control China, similar celui care a fost necesar pentru a menţine Uniunea Sovietică sub control este greşită – cel puţin pentru moment. Ar trebui să ne amintim că politica de izolare a fost organizată contra unui sistem totalitar sovietic, care a fost agresiv nu doar ideologic în procesul de colonizare a Europei de Est (precum şi a teritoriilor din nordul Japoniei), şi care în mod deliberat s-a delimitat de economia globală.
Există diferenţe majore în situaţia Chinei de azi. Imperialismul ostentativ militar de tip sovietic, cel puţin dintr-un punct de vedere istoric, a fost de puţine ori ideologia Chinei. Filozofia lui Sun Tzu, marele teoretician chinez al războiului, era centrată pe slăbirea psihologiei adversarului, nu pe luptă. Şi, pînă nu de mult, o bună parte dintre acţiunile Chinei pentru hegemonia regională reflectă această filozofie.
Mai important în ceea ce priveşte situaţia Chinei este faptul că a renunţat la autarhia economică, în urmă cu trei decenii. Astăzi legăturile economice cu Asia sînt puternice şi, sperăm, permanente. Maşina de export a Chinei înghite cantităţi enorme de componente venite din Thailanda, Malaysia, Filipine şi Indonezia, precum şi din mai bogatele Singapore, Taiwan, Coreea de Sud şi Japonia – pentru a le asambla. Membri ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului au ajutat China să lege relaţii de producţie panasiatice extrem de complexe. Şi toată lumea are de cîştigat din aceste relaţii.
De-a lungul a trei decenii, China s-a dezvoltat, trecînd de la statutul de ţară săracă la cel de gigant economic, iar comerţul cu Asia de Est a crescut chiar mai mult decît cu restul lumii, ceea ce indică o specializare mai profundă şi o mai bună integrare. Într-adevăr, apariţia Chinei pe firmament a produs o schimbare majoră în evoluţia comerţului asiatic. Japonia nu se mai axează pe exportul de produse finite în Europa şi America de Nord, ci pe exportul de componente, pentru a fi asamblate în China. În schimb, acum Japonia importă din China produse finite (precum computere), pe care altădată le importa din America sau Europa.
Avînd în vedere că mai bine de jumătate din populaţia sa de 1,3 miliarde trăieşte în sărăcie lucie, este interesul Chinei de a menţine şi a spori aceste legături comerciale. În trecut, China a recunoscut drept vitală nevoia de a avea relaţii bune cu vecinii. În timpul crizei financiare asiatice din 1997-1998, oficialii de la Beijing nu s-au angajat la o devalorizare competitivă a monedei naţionale. Din păcate, ecourile acestor hotărîri şi politici se fac auzite astăzi.
Ritmul ameţitor al înarmării în China este un alt motiv de îngrijorare în Asia. Dar, chiar şi după cele mai precise estimări, bugetul militar al Chinei este aproape egal cu cel al Japoniei şi, bineînţeles, cu mult mai mic decît un buget combinat între Japonia, India şi Rusia, ţările cu care se învecinează, fără să mai punem la socoteală Indonezia, Coreea de Sud şi noul modernizat militar – Taiwan. În plus, Rusia şi India fabrică arme nucleare, iar Japonia are posibilitatea tehnologică de a reconfigura postura de apărare pentru a face faţă oricărui atac nuclear.
Aşadar, provocarea Chinei vine mai degrabă dinspre domeniul politic şi economic, nu dinspre cel militar. Testul intenţiilor Chinei va fi dacă prin capacităţile economice şi militare în expansiune va încerca să stabilească hegemonia în Asia, prin excluderea Americii din regiune şi prin împiedicarea altor parteneri regionali de a se dezvolta. Alternativa este să avem China ca parte a unui efort comun de a impune în Asia un sistem de legi similar cu cel care stă la baza păcii pe termen lung din Europa.
În acest sens, dezvoltarea Asiei este de asemenea un test pentru competitivitatea şi angajamentul SUA faţă de Asia. Istorica opoziţie a Americii pentru o hegemonie în Asia – ca un joint-venture cu China inclus în Comunicatul de la Shanghai din 1972 – rămîne valabilă. Dar problema trebuie totuşi urmărită, în primul rînd politic, apoi prin mijloace economice şi, bineînţeles, supravegheate de puterea SUA.
Înainte de 2010, multe ţări asiatice ar fi preferat să nu fie nevoite să aleagă între China şi SUA. Dar afirmarea Chinei a oferit multe stimulente pentru a îmbrăţişa ideea unui sistem multilateral asiatic sprijinit de SUA, mai degrabă decît a vedea în aceasta un sistem exclusivist prin care China ar dori să preia puterea. În 2011 am putea vedea dacă aceste stimulente vor încuraja guvernul chinez în a-şi revizui comportamentul diplomatic, care pînă acum i-a adus prietenia statelor cu probleme economice şi de corupţie – Burma şi Coreea de Nord.
Yuriko Koike, fost ministru al Apărării în Japonia, este în prezent preşedintele Consiliului Executiv al Partidului Liberal Democrat.
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU
