Muzee și muzee

America e plină de muzee de toate felurile. Eu le-am ales, în general, pe cele de artă, multe și bogate, cum am mai scris. La Chicago, de exemplu, am avut noroc de două expoziții temporare, una cu tablouri de Van Gogh, Seurat, Signac, Bernard și Angrand, adunați la un loc sub ideea pictării Senei și a împrejurimilor ei, alta cu picturi de Dalí, ambele găzduite la Art Institute of Chicago. Unii ar putea crede că Chicago e faimos pentru prohibiție și gangsterii lui Al Cappone. Dar dincolo de multe altele, orașul are și acest uriaș muzeu de artă, pe malul lacului Michigan, considerat printre cele mai vechi și mai mari din lume (înființat în 1879, are peste 300.000 de exponate) și care a atras peste un milion de vizitatori doar în 2022. Muzeul are săli după săli, după săli, după săli, cu picturi și sculpturi din toată lumea și din toate timpurile. În afară de expoziția temporară, găsești tablouri de Van Gogh sau Seurat și în partea cu caracter permanent, care aparțin muzeului. Operele lui Brâncuși nu lipsesc nici ele. Din nou, poate uimi descoperirea unor picturi pe care pare că le-ai mai văzut și prin alte părți. De fapt, nu e nimic ciudat, Monet a pictat de mai multe ori podul Waterloo, clădirea Westminster sau lacul cu pod și nuferi de pe propriul domeniu de la Giverny, Van Gogh și-a pictat de trei ori dormitorul din Arles, i-a făcut de vreo șase ori portretul poștașului Joseph Roulin, și tot așa.  

La expoziția temporară Dalí, am observat un fenomen interesant. O femeie așezată în scaun cu rotile s-a ridicat brusc în picioare, făcînd cîțiva pași repezi înainte, pentru a putea studia mai de aproape un tablou. După ce l-a cercetat în voie preț de cîteva zeci de secunde, s-a întors tiptil în scaunul său împins de un domn. O scenă de-a dreptul suprarealistă, chiar la expoziția lui Dalí. Ce e adevărat, odată ridicată din scaun, am văzut că respectiva doamnă era supraponderală. Mi-am amintit atunci de șirurile întregi de locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități, pe care le găsești peste tot prin America. Și n-am putut să nu mă întreb în ce proporție o fi vorba de aceeași dizabilitate. 

În sfîrșit, dincolo de varianta asta hibridă de deplasare la care am asistat, în momentele de repaus în care mă așezam obosit pe cîte o banchetă, îi studiam pe cei care străbăteau sălile muzeelor exclusiv cu propriile picioare: cupluri de tineri entuziaști, ținîndu-se de mînă și uneori aproape țopăind de la un tablou la altul; cîte un bărbat trecut de o vîrstă, înalt și singur (sau poate abia distanțat de doamna lui rămasă în urmă), cu ochelari și părul vîlvoi, mînat parcă mereu înainte de o curiozitate de copil; cîte o doamnă concentrată (genul profesoară), studiind cu atenție tot ce scrie sub fiecare pictură; cupluri de oameni în vîrstă care-și arată mereu cîte ceva, adresîndu-se în șoaptă unul altuia; turiști europeni cu mers iute, care par că trebuie să bifeze cît mai multe obiective; japonezi parcă veșnic mirați și încîntați de lumea din jurul lor; grupuri de copii în vacanță veniți cu cîte un profesor care le explică ceea ce văd; bunici cu copii care ascultă cuminți tot ce li se spune; custode negrese cu coafuri spectaculoase sau bărbați plictisiți ale căror uniforme stau strîmb. Le-am studiat și încălțările, tot așa cum Kien, din Orbirea lui Canetti, cerceta prin „ferestruica de spionat” dungile pantalonilor locatarilor din imobil. N-am reușit însă să fac vreo clasificare științifică sau măcar aproximativă a vizitatorilor în funcție de acest criteriu, dar am tras concluzia că o majoritate covîrșitoare purtau încălțăminte sport, comodă și ușoară, din materiale sintetice. Pantofii de piele pe care-i mai vezi prin Europa erau absolut inexistenți. Nici sandale n-am văzut deloc, dar, ce-i drept, nici vara nu era încă pe deplin instalată. 

Ar fi cazul să mai spun ceva despre tipurile de muzee. Dintre cele la care intrarea se plătește, mi-a plăcut foarte mult, ca și acum 30 de ani, Frick Collection din New York, chiar dacă sediul e temporar dislocat din cochetul castelaș care a fost proprietatea fondatorului, industriașul oțelar  Henry Clay Frick. E o colecție relativ mică, dar are tablouri alese, unul și unul. Ai timp să le vezi, să te bucuri de ele și să respiri. Guggenheim, cel în interiorul căruia cobori în spirală, e de asemenea foarte interesant și „respirabil”. La extrema cealaltă, tot în New York e enormul Metropolitan Museum of Art, unde găsești lucruri inimaginabile, de la figuri de gardieni de la curtea regelui asirian Ashurnasirpal al II-lea (secolul VIII î.Hr.), un întreg templu antic original (cel din Dendur, donat Statelor Unite de către Egipt), artefacte din insulele Pacificului, sculpturi din Nepal, Cambodgia sau Thailanda, artă antică greacă și romană, pînă la rarisime tablouri de Vermeer, Bulevardul Montmartre pictat de Pissarro sau formidabila statuetă a unei balerine de Edgar Degas. Muzeul e atît de mare și de plin încît amețești. Biletele costă ceva, așa că speri să vezi cît mai multe dintr-o singură vizită. La urmă nu mai știi ce ai văzut și ce nu. Ziua programată pentru vizitarea Met se lasă aproape întotdeauna cu o durere de cap. 

În schimb, la Washington există 21 de muzee (de artă, știință, istorie, istorie naturală, etnografie etc.) care, mulțumită fondatorului lor, bogătașul britanic James Smithson, sînt gratuite. Smithsonian Institute e cel mai mare complex muzeal din lume, iar faptul că totul e gratis îl apropie vizitatorilor într-un mod special. Ideea că mai poți intra oricînd să mai vezi încă o dată nu știu ce tablou care ți-a plăcut sau cine știe ce animal de la grădina Zoo îți dă senzația că muzeul e pur și simplu „al tău”, nu „al lor”. E impresia de loc cu adevărat public, accesibil oricui și oricînd. Poate de aceea lumea nici nu se înghesuie și nu se precipită în monumentalele clădiri care găzduiesc diversele sale secțiuni. Nu sînt obiective de bifat repede și cu orice preț, ci niște instituții (palate) propice studiului, instrucției sau reculegerii. Aici aș vedea varianta americană a personajului lui Thomas Bernhardt, criticul muzical Reger, care se instalează din două în două zile la un muzeu vienez, pentru a privi de fiecare dată același tablou.