Micul nostru Stalingrad. Jurnal de campanie (IV)

Un sociolog cu care s-a întîmplat să vorbesc recent îmi spunea că, în ultima săptămînă de campanie electorală, oamenii nu iau decizia cu cine să voteze, ci se hotărăsc dacă merită să voteze. Își pun problema relevanței propriului vot și calculează beneficiile gestului. Alegerea partidului sau a candidatului s-a făcut, de fapt, cu mult timp înainte și ține, în bună măsură, de factori subiectivi, de la înfățișarea fizică a celui care cere votul pînă la aspecte care țin de profilul psihologic al alegătorului. Unora nu le plac extrovertiții, alții se enervează generic din cauza unui subiect oarecare și aleg să voteze cu acela care le confirmă prejudecățile, iar alții, mulți, votează negativ după modelul „oricine, dar nu ăia“.

Alegerile din 2016 sînt, dintr-un punct de vedere, spațiul mai multor premiere, ceea ce face rezultatul relativ greu de estimat, chiar dacă, în ultima săptămînă, piața a fost inundată de tot felul de cifre. O trecere în revistă:

● Sînt primele alegeri parlamentare din 2004 încoace în care PD-L (PD) nu mai există pe buletinul de vot sub o formă autonomă. Fostul partid prezidențial s-a topit în PNL, însă rezultatele sînt discutabile din punct de vedere al performanței. E destul de clar că, în cazul ăsta, nu e valabil calculul care spune că unu plus unu fac doi.

● Apariția curentului antisistem reprezentat de USR. Fără o forță reală în rural și în urbanul mic, USR mizează puternic pe orașele universitare și pe diaspora. E partidul exasperării corporatiste și al votului aspirațional.

● Clivajul justiție-antijustiție începe să obosească, iar echilibrul între forțele care sprijină una dintre părți tinde să se rupă. De partea independenței justiției rămîne ferm doar USR. PNL ezită, iar toate celelalte partide sînt de părere că e nevoie de reformă (citiți „emasculare“).

● Apariția unui bizar naționalism (despre care am mai scris în acest spațiu) al cărui principal merit este că izolează discursul radical-ridicol în zone controlabile. Însă pagubele pe care le produce normalizarea xenofobiei, a discursului antidemocratic și autoritarist vor fi de durată, indiferent dacă PRU sau ANM intră sau nu în Parlament. Din păcate, duhul a ieșit din lampă.

n Victoria conservatorismului. Nu am mai văzut, de la alegerile din anii ’90, o forță civică atît de influentă așa cum este celebra deja Coaliție pentru Familie. Dacă acum douăzeci de ani societatea civilă milita pentru deschidere, acum ea a luat o formă teribil de urîtă care combină toate atributele unei derive izolaționiste și stupide. Nici unul, absolut nici unul dintre partidele care candidează la aceste alegeri nu a îndrăznit să respingă discursul CpF. Nu este o premieră, din contra chiar, dar aș vrea să remarc că, nici de data asta, la alegerile parlamentare nu e nici un concurent care să reprezinte credibil stînga. Nu mai insist asupra ridicolului care înconjoară PSD ori de cîte ori pretinde că vine din acea zonă a spectrului politic.

Situația aceasta transformă alegerile parlamentare într-o cursă în care cîteva partide de centru încearcă să reziste unei presiuni populiste intense atît din interiorul lor, cît și din afară. Nu e clar dacă această presiune va înceta după 11 decembrie. Sînt tentat să spun că nu, cîtă vreme în mîna celor care o încurajează vor continua să ajungă resurse ale statului.

Votul de duminică va lămuri în bună măsură direcția pe care o va alege România în următorii ani. Intersecția în fața căreia ne aflăm indică două căi posibile. Cea spre un autoritarism de esență românească, în care societatea abandonează pur și simplu efortul de a cenzura Puterea, sau cealaltă, care presupune continuarea dezvoltării democrației liberale, cu toate neajunsurile ei închipuite sau nu. Pentru foarte mulți politicieni români, modelul unguresc al lui Viktor Orbán e seducător și foarte aproape. Modelul acesta oferă și căi de ieșire din crizele ce vor veni prin inventarea sau redescoperiresa permanentă a unor inamici care vor răul nației. O rețetă veche de cînd lumea.

Da, campania electorală pentru parlamentarele din 2016 a fost confuză și plicticoasă. I-a lipsit atît coerența, cît și onestitatea. În fapt, mai toți competitorii s-au ferit să abordeze frontal subiectele, preferînd să stea în zone comode, să apeleze la clișee și să își cultive zona proprie de electorat. Au lipsit temele majore – de exemplu, decalajele îngrozitoare între cele cîteva zone de prosperitate și restul teritoriului, în care se văd încă urme de Ev Mediu –, în schimb, s-au pierdut mii de ore de conversație pe tot felul de subiecte inventate sau minore.

Și totuși aceste alegeri pot fi micul nostru Stalingrad. Trăim momentul de apus al discursului politic care a dominat anii 2000, în care principala noastră preocupare a fost reintegrarea în Occident și adaptarea la rigorile lui.

Și ni se propun variante. Una e să continuăm. Cealaltă e să ne oprim, să ne marcăm eșecul și să mergem în altă direcție. Încurajată de tulburările din exterior și folosindu-se de amenințări inventate sau reale, acea zonă de societate care n-a fost niciodată confortabilă cu o Românie deschisă și guvernată de reguli oneste încearcă acum să își ia revanșa.

De aceea, chiar dacă oferta e dezamăgitoare, probabil nu e moment mai bun pentru verificarea aderenței noastre la principiile democrației liberale. Nu de alta, dar o tentativă ulterioară de recuperare a unor lucruri de care azi ne bucurăm dar le-am putea pierde, va fi infinit mai costisitoare.

Absența de la vot e, în condițiile astea, echivalentul unei mici trădări de sine. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.