Micile teme europene

"Vai de noi, vai de noi, nimeni nu vorbeşte despre marile teme europene în România, ne lipseşte o sferă publică europeană, sîntem total dezinteresaţi, ziariştii nu scriu, politicienii nu vorbesc, poporul nu bîrfeşte pe subiecte europene, ceva trebuie făcut, altfel rămînem în cofă, ultimii în Europa, cetăţeni de rangul doi, aşa ne trebuie." Jelania respectivă îmi este foarte familiară. O aud la seminarii, la simpozioane, la conferinţe. Mă lovesc de ea des, des de tot. La început, eram parte din corul numitelor bocitoare. Eram perfect de acord că "se vorbeşte prea puţin pe marile teme europene, că de aia nu avem presiune publică pe guvernanţi, că de aia numiţii guvernanţi nu construiesc o poziţie solidă de negociere, de aia nu sîntem cu adevărat a şaptea ţară europeană". Mă uitam înspre alte state membre, vorbeam cu colegi din televiziuni publice, mă interesam cum se face la ei, cum se pot transforma "marile teme europene" în subiecte atractive pentru public. În primul rînd, nu cred că există "mari teme europene" apte de comunicat. Uniunea, aşa cum este astăzi, arată ca o organizaţie interguvernamentală clădită pe multe (prea multe, dar asta e o altă temă) reglementări mici, destinate uzului cotidian. Dacă aproape jumătate din buget se duce înspre agricultură, iar grosul acquis-ului comunitar vorbeşte despre protecţia mediului şi a consumatorului, despre ce "mare temă" să vorbim, în afara vieţii de zi cu zi a agricultorului şi a consumatorului? Or, de agricultură sîntem legaţi direct, fie ca producători, fie ca rude ale producătorilor, fie în calitate de consumatori ale produselor agricultorilor. Propun, aşadar, în materie de comunicare europeană, mai multă smerenie. Să începem cu noima normelor la tăiatul porcului şi să lăsăm "competitivitatea sporită indusă de factorii asociaţi procesului definit de agenda Lisabona" pentru mîna aia de oameni interesaţi de aşa ceva. Se poate face un inventar de mici teme europene interesante, extrem de atractive, foarte utile publicului. Se pot scrie articole (sau discursuri politice): ● despre strînsul gunoiului la sate, cu calul şi căruţa sau cu tractorul, în funcţie de mărimea comunei (capitolul mediu); ● despre calitatea şi preţul a ceea ce se vinde în supermarketuri (capitolul protecţia consumatorului şi capitolul concurenţă); ● despre cazul Ridzi (una dintre priorităţile de comunicare ale Comisiei, la anul, va fi, destul de probabil, "buna guvernare"); ● despre EON, firma germană care strînge, în regim de monopol, bani pe gaz şi electricitate în întreaga Moldovă şi care a fost amendată anul trecut cu 80 de milioane de euro pentru că... a rupt sigiliile de pe calculatoare, la un control al Comisiei (capitolul concurenţă); ● despre Republica Moldova, ca parte a politicilor de vecinătate ale Uniunii (această abordare a fost încercată, timid e drept); ● despre modelele de încărcător pentru telefoanele mobile (obsesie a comisarului Verheugen, cu implicaţii asupra producţiei Nokia de lîngă Cluj); ● despre cît de prost se trăia în comunism (anul acesta a marcat, ca prioritate de comunicare pentru Comisie, cei 20 de ani de la căderea comunismului); ● despre plăţile directe la hectar (mai mult de un milion de români direct interesaţi, subiect cvasi-inexistent pe televiziuni); ● despre proiecte finanţate-european reuşite, care funcţionează (nu sare nimănui în ochi mulţimea de pancarte indicînd proiecte europene care au răsărit pe marginile drumurilor din România?); ● despre vinul pe care îl bem (subiect "gras" şi, cred, extrem de atractiv, influenţat puternic de politicile Uniunii); ● despre marile firme producătoare de medicamente şi politicile lor de vînzări (numitele firme au fost puse sub anchetă anul trecut, capitolul concurenţă); ● despre renovarea cetăţii de scaun din Tîrgovişte (vreo 10 milioane de euro, fonduri de pre-aderare, se încheie în curînd); ● despre comunităţile care se construiesc în jurul unui proiect (excepţii remarcabile: Iaromira şi Stela); ● despre apa din fiecare fîntînă şi pîrîu ale patriei (vine peste noi inventarul ăsta, să te ţii atunci jelanii cum că "n-am ştiut"); ● despre a convinge marile bănci străine din România să acţioneze coordonat pentru a nu afunda ţara în criză de creditare (e drept, aici participă şi FMI-ul); ● despre cum a ajuns Dacia să fie vîndută atît de bine (capitolul concurenţă, aviz dat Germaniei pentru programul lor "rabla"). Şi atîtea altele. Unele dintre cele enumerate sînt, e drept, copios comentate la televizor. Necazul este că, fie se inventează reguli europene acolo unde nu există (de exemplu, nu există acquis comunitar în învăţămînt sau sănătate), fie se ignoră referinţa la acestea, din comoditate în momentul documentării. Astfel se ajunge fie la ratarea stratului lucitoriu al "temei europene", fie la a-l aplica strident, forţat, calp. Nu neg nicidecum rostul gîndirii prospective, strategice, pe subiectele care încearcă să definească viitorul organizaţiei din care facem parte. Oricît le-ar părea de ciudat unora (cu nejustificat de multe complexe de inferioritate), Bruxelles-ul aşteaptă poziţii clare şi documentate de la România în orice "mare dosar", fie el energetic, fie instituţional, fie privind extinderea. Acestea însă fac prea puţin subiectul comunicării de masă, în oricare stat membru. Pe neamţ, italian, francez, estonian, spaniol, ungur şi român îi interesează, în primul rînd, să ştie că brînza şi vinul pe care le au pe masă nu sînt bombe biologice. Deocamdată, acesta e rolul principal al Comisiei Europene. Să controleze supermarketul regional pe care l-a creat. Aş recomanda, aşadar, ceva mai multă smerenie şi în Place Schuman. S-ar putea să-i prindă bine pentru proiectele de viitor.