Meciurile altora

Departe de mine gîndul de a minimaliza nevoia unor acțiuni viguroase legate de aventurile ministrului Toader în tărîmul Justiției încă vag libere. Gîndul că trăiesc într-o țară în care magistrații se simt datori să iasă în fața tribunalelor pentru a-și apăra independența e deprimant și nici un efort pentru a îndrepta aceste lucruri nu e greșit.

De aceea cred că protestul de duminica trecută a fost un gest necesar. La fel de necesară a fost și alinierea politicienilor din Opoziție la el. Asta deși, pe ici, pe colo, am văzut critici la adresa prezenței „politice“ în piață. Specia asta de critici, apologeți ai unei societăți civile pure și dure și inexistente, nu face decît să complice inutil o fotografie deja complicată.

Cred că ne găsim într-o situație în care e ridicol să acorzi prezumția de bună-credință Guvernului. Nu e vorba de scepticism sănătos și prudență, ci de adecvare la context. Cel puțin în materie de Justiție. Astfel încît, insist, orice coaliție de interese civico-politice care poate opri avansul în beznă al ministrului Justiției și al sprijinitorilor săi e binevenită. E binevenită chiar și dacă printre membrii ei apare, în mod bizar, un personaj de tip Marian Oprișan. E puțin relevant ce îl mînă în luptă zilele astea pe domnul Oprișan.

Și totuși…

…observînd participanții la mitingul pro-Justiție din București de duminica trecută nu mi-am putut reprima senzația că asist din nou la o manifestare a proverbialei bule de centrul orașului. 10.000 de oameni care ar fi fost poate 100.000 dacă Puterea l-ar fi trimis pe Florin Iordache în vreo conferință de presă la ceas de seară. Dar cam atît.

Observația asta vine în continuarea celei pe care o făceam săptămîna trecută în acest spațiu – aproape tot ce pierde PSD merge în vecinătatea apropiată, către actuali și posibil viitori parteneri de coaliție ca Pro România, ALDE etc. Nu către Opoziția care propune un antipesedism radical – includ aici și PNL care, deși poate nu i se recunosc meritele, de vreun an încoace reușește să aplice lovituri bine țintite și eficiente foștilor parteneri din USL.

O posibilă explicație poate fi găsită dacă, pentru un scurt moment, ne dăm doi pași înapoi și încercăm să ne uităm la cadrul mai larg. O să vedem astfel o mulțime de lucruri legate de ideea de justiție care impresionează prea puțin activiștii civici din Piața Victoriei sau reprezentanții antenumitei Opoziții. Un exemplu: mult prea puțin discutatul caz „Țăndărei“.

Pe scurt, povestea e cam așa: în urmă cu nouă ani, autoritățile britanice au descoperit o rețea românească de traficanți de copii. Justiția din Regatul Unit a identificat și condamnat o parte din făptuitori, iar ancheta a continuat în România. Rezultatul? 26 de capi ai rețelei au fost achitați recent de tribunalul Harghita. Faptele s-au prescris.

Citat de Libertatea, fostul polițist britanic Bernie Gravett e stupefiat: „Cele patru grupări din Țăndărei au fost denumite de Europol în 2008 drept «cea mai mare grupare de trafic de persoane din Europa». Nu am nici o îndoială că au traficat mii de oameni, femei și în special copii prin toată Europa, punîndu-i să cerșească ori să fure.“

O sursă Libertatea subliniază ratarea cosmică a procurorilor români: „După ce au fost repatriate cele 181 de victime, am remarcat că acestora nu le-a fost oferită în România nici un fel de protecție pentru că 40 au dispărut!“. Cei 140 de minori care au putut fi identificați au fost încă o dată audiați în România, iar identitățile lor au fost făcute publice, efectul fiind că, explică autorii materialului, statutul lor s-a schimbat radical. Din victime au devenit martori, iar abuzatorii s-au transformat peste noapte în persoane responsabile, preocupate de îngrijirea copiilor.

În paralel, cotidianul britanic The Sun a mers la Țăndărei, unde a trecut în revistă averile dobîndite ca urmare a traficului de copii – dintre care cel puțin unul avea la data anchetei inițiale doua luni (!). În fotografii apare specia aceea de case urîte, dar mari, care tind să definească fața orașelor românești în ultimii douăzeci de ani. Pot fi văzute și previzibilele autoturisme scumpe care se găsesc de obicei în preajma amintitelor case și în videouri stupide pe YouTube. Știți genul.

Seria de dezvăluiri din Libertatea merită distribuită în piețele orașelor României ori de cîte ori e un miting. Chiar și cînd nu e. Zeci de copii în fața cărora statul român ar trebui să își plece capul ar avea astfel parte de o reparație simbolică, dacă, pînă acum, de protecție nu au avut parte. Zeci de copii care vor deveni adulți convinși că lumea în care cresc e una în care legea nu e aceeași pentru toți, iar de dreptate au parte doar cei care pot să și-o facă singuri.

I-a luat DIICOT-ului o săptămînă ca să anunțe un apel după decizia Tribunalului Harghita. O săptămînă! E firesc să te întrebi dacă ar fi avut ceva de anunțat dacă un polițist britanic, un ziar românesc și alți cîțiva nu și-ar fi strigat exasperarea și enervările.

Pînă la ora la care scriu textul acesta, Inspecția Judiciară a anunțat o anchetă la tribunal, iar președintele tribunalului a dat niște explicații vagi. Nu am văzut anchete la DIICOT, nu am văzut asociații ale magistraților emițînd comunicate grave, nu l-am văzut pe toxicul și hiperactivul nostru ministru al Justiției „ievaluînd“ situația. CSM, nici atît. Și nu am văzut nici activiști civici ieșind în Piața Victoriei în numele unor copii traficați, viitori adulți cu memoria vie. Nici vreun șef de partid, fie el din opoziție sau de la putere, mimînd măcar interesul. Nimic din toate astea.

Poate că nepăsarea asta față de situații precum cea de față face ca alegerile noastre să fie marcate de apatie, iar o majoritate să voteze uneori ca sub stăpînirea unui sindrom Stockholm îndoit cu o doză specială de fatalism.

Poate (și) de asta bula care își strigă protestul prin piețe e uneori acuzată de egoism și adesea ignorată. Copiii traficați de gruparea din Țăndărei, părinții lor, vecinii lor, cunoscuții lor au alte probleme. Pentru ei, numele sau numirea unui procuror nu au nici o relevanță. Procurorii pe care i-au cunoscut ei n-au adus nimic bun în viața lor. Din contra chiar.

Cazul Țăndărei e relevant pentru că instrumentarea lui s-a făcut în vremuri în care independența Justiției nu era pusă sub semnul întrebării. Din contra chiar. E firesc să te întrebi cîte astfel de nedreptăți au loc în România, cîți copii și adulți sînt lăsați fără apărare, ignorați și uitați. La fel de firesc e să bănuiești că, din perspectiva lor și a familiilor lor, meciul Dragnea-Justiție e irelevant. Și, pînă la urmă, de ce n-ar fi?