Marile crăpelnițe

Într-un fel, așteptăm marile crăpelnițe cu inima strînsă, ca pe niște momente de izbăvire. Noi, ăștia de pe-aici, sîntem o lume de mîncători și de băutori foarte puși pe treabă. Sigur, cu condiția s-avem ce să bem și ce să mîncăm. Nu ne prea încurcăm cu chestiile simbolice. Dacă e să punem de-o masă, nu ne jucăm cu ideea asta. Luăm lucrurile foarte în serios. Și, în pofida unor pilde venite din hăul timpului, nu ne gîndim că o mîncare trebuie să fie doar bună. Faptul că e bună, și-atît, n-o pune pe nici un piedestal. N-o ridică în lumină și n-o așază pe podiumul de premiere. Ca s-o aplaudăm și s-o ținem minte, trebuie să fie și multă. Iar dacă ți-e un pic rău după ea, abia în felul ăsta se împlinește constelația crăpelniței. Abia așa simți că te scalzi în sosul lumii din care ai fost plămădit. Pentru că traversezi extazul și agonia într-o succesiune fulgerătoare. Și, uite-așa, simți că trăiești, domnule. Că ești acasă. Iar noțiunea asta se-mplinește cu adevărat doar dacă primește coroana marilor crăpelnițe.

Să ne amintim acum cîteva lucruri, fără s-o luăm prin toate răgăliile istoriei și fără să ne-apucăm de analize foarte serioase. Am moștenit o imagine complicată, plină de nuanțe, despre cît de sărac era „țăranul român“, cît de legat de ritmurile naturii, de credințe și de superstiții, de moderație sau de lipsurile crunte. Apoi, să ne-amintim, măcar în trecere, de perioada comunistă și de foamea sistematică. De umilința rațiilor de pe cartele și de cozile la care stăteam încolonați cu orele. Să trecem în revistă, așadar, tot amestecul lumii de țărani și tîrgoveți, întîlnirile culturale profunde pe care istoria ni le-a legat cu alte nații, condimentele moștenirilor boierești, influențele aduse de românii care mergeau la studii în Europa, emanciparea de după Marea Unire, apoi jumătatea de secol de comunism. Ieșim destul de șifonați din treaba asta. Cu toate că mereu se vor găsi unii dintre noi care vor spune că niciodată n-a fost greu pentru toată lumea de-aici. Întotdeauna, unii s-au descurcat de minune. Și cu ei, și fără ei, foamea e o noțiune vastă prin părțile astea de lume.

Nu e o foame a coșmarurilor de pe alte continente. Nu e nici măcar o foame a vecinilor de continent. E una românească. Așa cum a ieșit ea la noi. Seamănă cu alte feluri de foame, dar are și datele ei particulare. Mii, zeci de mii de papornițe pleacă spre Europa și la ora asta. Burdihanele autobuzelor, calele avioanelor, remorcile camioanelor cară munți de mîncare în Europa, să potolească felul ăsta de foame românească. De la funcționari în aparatul birocratic al Uniunii Europene pînă la artiști ajunși prin toate colțurile continentului, de la specialiști în toate domeniile pînă la muncitori necalificați, foarte mulți români din Europa primesc mîncare de-acasă. Nu sînt suficiente magazinele românești care au apărut peste tot. Sutele de mii de papornițe tot duc într-însele – ambalate în cele mai ingenioase feluri cu putință – carne și cîrnați la garniță, sarmale, piftie de toate felurile, tobă, caltaboș, jumări, galaxii de prăjituri și cozonaci, țuici și vinuri făcute acasă. Nu pentru că mulți dintre destinatarii acestor papornițe nu s-ar descurca cu mîncarea. Ci pentru că bucatele astea fac parte, mult mai mult decît am crede, din ființa noastră. Și nu e o chestiune care se judecă în termeni de bine sau rău. E, pur și simplu, ceva din noi.

Așa că marile crăpelnițe de sărbători sînt, pentru unii, ca niște izbăviri. Pe vremea asta cu modele de fericire, cure de slăbire sau de menținere, diete și formule de a obține greutatea ideală și tenul angelic, mesele de sărbători sînt adevărate răzbunări pe ipocrizia și lipsa de umor a lumii. De la tăierea porcului pînă pe la Sfîntul Ion, e un turn de mese care ne urcă, prin crăpelniță, pînă la cer. Ne și izbește de pămînt, cu indigestii și intoxicații, cu aplecări și ciumurleli, dar ne și face să simțim că trăim. „Mai bine să-ți fie rău decît să-ți pară rău!“ E o pornire a motorului de a fi român. Una secretă, pe care, de fapt, o știe toată lumea. Pune-ne să pornim motorul care ne face români prin demnitate. O să picăm pe gînduri, o să bălmăjim niște chestii, o să ne-apucăm de băut ca să-ți răspundem mai bine și, la urmă, poate-o să te și pocnim, că ne pui să vorbim despre tîmpenii. Dar pune-ne să pornim motorul care ne face români prin mîncare. Să te ții, frățicule! Nenicule! Vericule! Aici să vezi patriotism, dezlănțuire de talent, inventivitate și, mai ales, forță, frate! Forța unei națiuni.

Avem senzația că recuperăm etape istorice, mîncînd. Cu cît mîncăm mai mult de sărbători, cu atît mai mult ne crește optimismul național. Noaptea, cînd vine indigestia, urmează abisul căderii în cel mai crunt spirit critic. Luăm pastile și reflectăm la deșertăciunea lumii sau la posibilitatea ca „de mîine“ sau „de luni“ să devenim alți oameni. A doua zi dimineață, o țuică bună sau o pălincă de-aia care-ți aprinde vintrele dă lovitura de stat. Puciul care oprește procesul de dizolvare în civilizația contemporană, măsurată, dietetică și vegetariană. O bucată de slană ținută la sare are o putere de influență mult mai mare decît a unei biblioteci de la o universitate serioasă. Mai bagi o țuică și se deschid iar ferestrele vieții adevărate. E rîndul unei ciorbe de burtă. Sau de potroace. Sau de salată. Sau a uneia cu zeamă de varză și afumătură. Nu poți să ratezi o piftie glorioasă. Și-ncep deja să se simtă cîntările de gintă ale cîrnaților, fremătînd în oale. Upanișadele adormite în legendarele sarmale sînt gata să deschidă și ele toate porțile celeste. E cazul s-o luăm ușor, că ziua-i lungă, iar frămîntările contemporane ale omenirii sînt vaste. Mai stăm un pic pe pălincă. Pe urmă, o luăm pe vin, pentru că problemele globale au nevoie de o examinare cît mai temeinică și amănunțită. Sănătate! Doamne-ajută! La mulți ani!

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.