Manualul începătorului
Bine v-am regăsit. Pare o viață de cînd am scris ultima rubrică aici, în Dilema veche, cea în care anunțam că mă duc la Cancelaria Guvernului Cioloș, că aveam niște treabă de făcut. Dar au trecut abia cîțiva ani. Aproape patru. O putem considera o pauză de cercetare, ca să am ce vă povesti pe mai departe. Am scris 14 ani în fiecare săptămînă aici, fără pauză. Re-luăm încet, acum o dată la două săptămîni. Nu știu dacă mi-ați simțit lipsa, dar eu v-am simțit-o. Nimic nu îți ordonează gîndurile, intelectul și poate chiar viața ca obiectivul de a scrie pentru niște cititori deștepți un număr fix de cuvinte, la date fixe.
Ziceam că pare o viață. Mi s-au întîmplat niște chestii interesante în perioada asta. Cel mai mîndru sînt că am lansat un program mișto cu fonduri europene care să țină copiii săraci la școală. Cel mai puțin mîndru sînt că am arătat un deget pesediștilor în Parlament. Prima chestie o știu puțini oameni, pentru a doua am primit multe felicitări. Mi-am făcut un renume de colțos, dar și de nervos. M-am pomenit ministru, apoi deputat, apoi eurodeputat. Am fost vicepreședinte însărcinat cu extinderea partidului la USR și am petrecut vreo 12 ore pe zi cu povestea asta. Am contribuit – cred eu, serios, dar opiniile sînt împărțite, ca la orice poveste încă în desfășurare – la dezvoltarea unui partid și a unei alianțe care vor guverna România. Mă simt mai bătrîn, mai bolnav și mai încrezător că îmi ies cele mai multe dintre chestiile pe care îmi propun să le fac. Mă simt mai puțin deștept decît mă simțeam acum patru ani, pentru că am înțeles mai multe despre cum funcționează jucăria asta numită guvernare. Mi-am lecuit aproape definitiv anumite naivități despre natura umană. Și asta mă face optimist: faptul că putem mișca niște chestii importante cu natura asta umană defectă și bizară este totuși uimitor. Am scris niște notițe pentru un viitor jurnal, dar aproape sigur nu îl voi scrie niciodată.
Cînd i-am spus lui Sever Voinescu că vreau să reiau rubrica aici, mi-a spus: vrei să scrii despre UE, hî? I-am răspuns că mai degrabă nu. I-am spus că vreau să scriu mai mult despre România de la firul ierbii. A rîs, cu un subînțeles din ăla: auzi tu, europarlamentar și firul ierbii, baba și mitraliera!
Acum 12 ani, rubrica mea, care era de multe ori despre UE, nu prea era despre firul ierbii. Cele mai multe dintre așteptările pe care le aveam cu toții acum 12 ani, cînd am intrat în UE, au fost cam ratate. Din vina noastră, ca țară. UE nu poate moderniza România din afară. „O țară ca afară“ – ăsta este proiectul cu care vă voi bate la cap. Proiectul pe care îl consider esențial pentru mandatul meu ca europarlamentar. Ca om politic care are o voce. Vocea asta va fi despre cum folosim Uniunea Europeană – fondurile UE, legislația, reglementările, obligațiile asumate, rapoartele, dezbaterile – pentru modernizarea României. La firul ierbii.
Astă-primăvară am fost în campanie electorală la Roma și la Florența. De la aeroport m-a luat un cafegiu. Un român care a plecat acum 15 ani din țară la studii. Foarte stresat că îi va fi dor de casă, dar liniștit că revine în cîteva luni. 15 ani mai tîrziu are toată familia extinsă cu el acolo, e șef regional la un importator de cafea și știe să recunoască sute de feluri de cafea din toată lumea, după miros. Pe drum descoperim că are planuri de a-și deschide un magazin cu totul special la Iași. Unde cafeaua se coace în fața clientului. Cu plan de busi-ness și tot ce trebuie. A reușit să ia fonduri europene la o linie de finanțare lansată cînd eram ministru. A trebuit să mă lupt cu birocrația din două ministere ca să lansăm finanțare pentru afaceri pornite de românii din diaspora. Ideea tot fusese rumegată în spațiul public, dar se blocase la aplicare. Ziceau că românii de afară trebuie să se întoarcă întîi în țară ca să fie eligibili. Ah, acest cuvînt, „eligibil“, care a omorît atîtea și atîtea idei bune. Nu e deloc clar de ce s-ar întoarce cineva în țară acum pentru că statul român îi promite că în viitor, cîndva, poate îl va ajuta să deschidă o afacere. A trebuit să se lase cu certuri și amenințări de concediere ca să lansăm totuși pe o logică umană: tu începi afacerea în România, plătești taxe României, dovedești că ai vînzare în România și statul îți dă pe parcurs bani europeni. Important e să te reconectezi cu țara – unde locuiești tu în acte e treaba ta și a miliției dacă faci ceva ilegal, nu a Ministerului Fondurilor Europene.
Mă bucur tare să văd un român în carne și oase care beneficiază de ideea asta. Afacerea e în curs de deschidere. El se întoarce? Se chinuie să își convingă familia. Dar e foarte entuziasmat că românii vor putea să vadă cum li se coace cafeaua. Îi spun că, dacă înțeleg eu bine, cam asta a făcut omul care a scris Confesiunile unui cafegiu – în plin comunism, Gheorghe Florescu a cumpărat o mașină veche de la un negustor armean interbelic, a dat șpăgi în toate părțile ca să ajungă director de magazin în comerțul socialist și a pus pe picioare un fel de afacere ciudată în epocă. Mașinăria i-a fost distrusă la cutremurul din 1977 și, cînd a încercat să refacă ideea, totul s-a terminat cu pușcărie pentru delapidare din comerț. Un român plecat de 15 ani, cetățean european care muncește în Italia fără să aibă cetățenie acolo, revine cu fonduri europene să facă practic același lucru într-un mall din Iași: să coacă boabele de cafea în fața clientului. Zici că e o poveste despre cum se schimbă țara asta. Și despre cum nu se schimbă, de fapt. Birocrația care cere chestii absurde de la oameni e tot acolo și e un eșec imens al nostru ca țară.
Cîți români au plecat? Unele studii zic că patru, altele urcă pînă la șase. Milioane. Cei mai mulți după 2007, cînd ne-am integrat în UE. Vărul meu Marius e măcelar în Germania. Verișoara mea Ani e cameristă în Palma de Mallorca. Au tot trimis bani acasă, au refăcut casa din sat, unchiul Lică și-a cumpărat tractor. Se vor întoarce, dacă îi întrebi. Casa aia devine din ce în ce mai mare și din ce în ce mai modernă. Dar nimeni, nici măcar Ani, nu știe pe bune dacă va mai locui vreodată acolo, în casa asta modernă care ascunde sub termopane casa bătrînească unde ne jucam cînd eram mici. Acum are baie, televizoare mari, mobilă cool, gresie. Nu mai are copii care să se joace.
În 2007 am plecat la Londra ca să studiez politici europene. Aceasta urma să fie povestea principală a generației mele. Reușiserăm. Era gata. Membri într un club de țări mișto. Ce nu am anticipat atunci era că schimbarea va fi mai ușor, atît de ușor, de obținut individual și atît de greu ca țară. Ne-am risipit peste tot pentru că Marius și Ani au văzut și au știut că pentru ei e mai bine să plece decît să aștepte să se schimbe țara. Aceasta este modernizarea ratată a României. Europenizarea ratată.
Pentru mine, Uniunea Europeană este un instrument. Scuze că o spun așa direct. Și scuze dacă par cinic. Sînt un cetățean european, ba chiar un europarlamentar. E important pentru mine ce se întîmplă la nivel continental. Activez (și) în comisia de afaceri constituționale, unde sperăm să pornim o conferință despre viitorul Europei, promisă de toți înainte să votăm noua președintă a Comisiei Europene. Dar, pentru mine, Uniunea Europeană este în primul rînd un instrument. Un instrument pentru modernizarea României. Rubrica asta va fi despre UE, despre unele dezbateri de acolo. Dar va fi și cu explicații despre firul ierbii. Despre cum a trecut Centenarul peste noi și nu ne-am unit țara măcar cu o autostradă peste munți, deși am avut bani europeni gratis pentru asta. Mă cunoașteți destul de bine și vă respect destul de mult ca să știți că voi zice chestii pe bune, nu bla-bla politic. Va fi despre motivele pentru care am ratat și colectarea selectivă a deșeurilor. Și de ce modernizarea vieții noastre se vede în înălțimea mormanelor de pet-uri de prin păduri. Va fi despre zecile de mii de copii săraci din țara cu cel mai mare abandon școlar din UE și care a înghițit cele mai multe fonduri europene pentru reducerea abandonului școlar. Va fi despre cum am ratat să informatizăm instituțiile de stat, deși aveam dreptul, ca cetățeni europeni, să nu fim trimiși cu hîrtii de la o instituție la alta și am avut și fonduri europene fix pentru asta. Și la fiecare dintre subiecte nu va fi veșnica jelanie despre cum asta ne e soarta, asta e „Românica“ sau cum nu avem ce face. Pentru că avem ce face și va fi și despre soluții. Va fi despre „O Țară ca Afară“. Pe care o facem sau plecăm dracului cu toții. Bine v-am regăsit.
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.
