Mai bine european decăt american?

"Behave, boy, behave", zice vecinul meu de avion către fi-su. Îi şi trage o mică scatoalcă peste ceafă. Copilul avea vreo 5-6 ani şi îşi pierduse răbdarea pe la mijlocul zborului între Frankfurt şi Washington. Sărea printre scaune şi, e drept, mă cam deranja. Voiam să încerc să dorm. Eram la primul drum spre America şi avionul era plin de marines care zburau spre casă, în vacanţă, de la bazele din Europa. Soldat era şi vecinul meu. Negru, tuns scurt, cu un tricou soldăţesc pe el, sever cu copiii. Gestul lui, sincer, m-a descumpănit. Eu ştiam altceva despre dreptul copilului american la a nu fi altoit. În mintea mea nu exista decît scena standard a filmelor americane, în care puştiul adolescent îi zice maică-si ceva de genul "lasă-mă-n pace, curvă bătrînă şi proastă", femeia îi scapă o palmă, odrasla face nişte ochi mari, uimiţi, şocaţi şi aproape-traumatizaţi-pe-viaţă, apoi mama (aproape căzînd în genunchi) îşi cere scuze de mii de ori, jurînd că nu-l mai cîrpeşte niciodată. Multe păreri mi se vor schimba în cele două săptămîni ale primului voiaj în America. La acel zbor, vecinul meu, soldatul, a intrat în vorbă. M-a întrebat cu ce treburi. I-am zis că mă duc la o bursă, la Vocea Americii. Conversaţia mi-a mai abătut gîndurile de la obsesia atacului terorist. Pînă atunci, nu mă gîndeam decît că vreun nebun de palestinian o fi pus vreo bombă în avion, cu gînd să omoare cît mai mulţi marines şi că eu, român, voi pica de nevinovat drept victimă colaterală. Îmi venea să urlu, la un moment dat: "Eu, prieten, Arafat, prieten, eu, român, nu am nimic cu voi, voi nimic cu mine, nu declanşaţi bomba!". Pe aeroport, în DC, eram uşor pierdut în spaţiu. Era sîmbătă după-masă şi, dintr-o neînţelegere, nu aveam coordonatele hotelului unde trebuia să ajung. Vine vecinul meu, soldatul. "Care e problema?" "La Vocea Americii îmi răspunde robotul, nu ştiu unde să mă duc." "Sună la ambasada ta, omule, eşti la o nevoie, plăteşti taxe, o să te ajute." A stat lîngă mine pînă am sunat şi s-a asigurat că sînt OK. Era 1991. Pînă în momentul acela, nici nu îmi trecuse prin cap că, în schimbul impozitelor, am vreun drept. La acel vecin al meu dintr-un zbor PANAM din 1991 mă gîndesc foarte des atunci cînd mai aud de vreun atentat, vreo răpire, vreo împuşcătură sau explozie cu ţintă americană. La el şi la şoferul autobuzului care m-a dus de la aeroport în centru. Tot negru şi el. Soldatul i-a explicat că trebuie să ajung la ambasada României. Şoferul m-a "înfiat" imediat. La capătul liniei, mi-a luat bagajul, mi l-a băgat într-un taxi, i-a dat celuilalt şofer adresa ambasadei şi l-a avertizat să mă ducă pe drumul cel mai scurt, că altfel naiba îl ia. La ei mă gîndesc şi la trecătorul care, cîţiva ani mai tîrziu, ne-a luat în maşină pe mine şi pe Eugen Chirovici şi ne-a dus la Safeway, să ne cumpărăm cîte ceva. Stăteam uşor descumpăniţi în faţa hotelului şi nu ştiam încotro este cel mai apropiat supermarket. Ne-a întrebat dacă avem o problemă, noi i-am spus ce şi cum, el ne-a urcat în maşină şi ne-a dus pînă acolo. La ei toţi mă gîndesc şi la amicul meu, tax lawyer în Norfolk. El mi-a aruncat cheile de la Ferrari-ul lui roşu şi mi-a zis să mă duc cu el pînă la gară să îmi iau bilete. În fapt, din prima zi mi-a spus că pot utiliza absolut orice aparat din casă. "Mi casa e su casa" a zis, imitîndu-l pe Marlon Brando. La ei toţi mă gîndesc şi la ceilalţi, o gaşcă de pierde-vară din Anacostia (cartier foarte rău famat din DC) care nu ne-au luat gîtul, prietenului meu ucrainean şi mie, atunci cînd am luat-o la plimbare prin periculosul cartier unde, altminteri, fusesem sfătuiţi să nu ne aventurăm pe jos. Noi, nimic. Am preferat aventura. Am intrat într-un bar unde, evident, eram primii clienţi albi de la fondare, adică de vreo 50 de ani. S-a făcut o linişte bruscă şi teribilă. Ne-am urcat pe scaunele de la bar şi am cerut cîte o vodcă dublă, dar dublă-dublă (adică 100 de grame). După accent şi comandă, şi-au dat seama că nu sîntem americani, ne-au iertat cutezanţa şi, după ce ucraineanul a făcut cinste cu un rînd la toată lumea, am putut să şi conversăm. După al doilea rînd, eram prieteni la cataramă. Atît de buni amici ajunsesem, încît s-au simţit obligaţi să ne escorteze pînă la ieşirea din cartier, la finalul petrecerii ad-hoc. La toţi mă gîndesc, chiar şi la trecătorii din New York sau DC. Dacă scoţi o hartă din buzunar, rezultatul este că în 12 secunde (în DC) şi în cam 14 secunde (în NY), cineva se opreşte şi te întreabă cu ce te poate ajuta. La ei, la toţi mă gîndesc. Şi la taximetristul care mă întreba, în Norfolk: "Ce au toţi oamenii ăştia cu noi? Ce le-am făcut?". Fi-sa, studentă pe vremea aia, făcuse voluntariat pentru Peace Corps pe undeva, prin America de Sud. Fusese răpită (de vreun FARC, probabil), a stat în captivitate vreo 6 luni. Acum era acasă, povestea se terminase cu bine. Taximetristul nu înţelegea defel. "Ce au cu noi? Majoritatea sîntem oameni decenţi, muncitori, cu familie şi cu frica lui Dumnezeu." Ce să-i zic? Am spus ce mi-a trecut prin cap, pe moment. "Invidia. De invidie vă atacă ăştia. Că sînteţi cei mai liberi, prosperi, puternici oameni din lume", îi ziceam. "Mai bine era dacă fi-mea avea paşaport de-al tău, românesc. N-o mai răpea nimeni." Am rămas mut. Asta nu mi se mai întîmplase. El mă invidia pe mine? La ei, la toţi mă gîndesc atunci cînd aflu de la Ştiri că (încă) un atentat a mai ucis (încă) nu ştiu cîţi americani pe nu ştiu unde prin lume. Cîţiva ani mai tîrziu, la Bruxelles, am vexat-o pe o purtătoare de cuvînt a lui Javier Solana. Am întrebat-o de ce iau atîtea măsuri de securitate? Chiar crede cineva că Solana e atît de important ca oficial european, încît să atenteze cineva la viaţa lui? Recunosc că intervenţia îmi era la limita politeţii, dar voiam doar să o scot din enervantul limbaj de lemn cu care ne plictisise pînă atunci, să o zgudui într-un fel, să vorbească mai pe şleau. Nu am reuşit. S-a încruntat puţin şi a înşirat cîteva platitudini despre soft-power, agenda Lisabona şi virtuţile diplomaţiei. Într-un fel, îi dau dreptate. E bine să te simţi în siguranţă cînd pleci în vacanţă. În fond, nu despre asta e vorba în strategia Lisabona? Să ne apărăm dreptul la concedii-ca-la-europeni, dar pe bani-ca-la-americani? Avea dreptate, taximetristul din DC. Stai mai liniştit cînd nu te invidiază nimeni.