Macovei - avangarda pierdută în ceaţă?

Cei surprinşi de reacţiile imediate şi dure venite dinspre Comisia Europeană după respingerea ordonanţei DNA în Senat ar trebui să rememoreze istoria respectivului act. Povestea e oarecum bizară, ordonanţa nefiind o alegere a Monicăi Macovei, ci o contra-măsură adoptată în disperare de cauză pentru a ieşi dintr-un blocaj aranjat cu măiestrie. Cum sigur cititorii îşi amintesc, PNA a fost înfiinţat de Guvernul Năstase. Nu la cererea Comisiei Europene, cum mai mint şi acum reprezentanţi ai PSD. Decizia a fost luată la o şedinţă de partid de week-end pentru că trebuia arătat la Bruxelles că băieţii muncesc. Abia ulterior, Comisia a acceptat noua instituţie, spunînd: dacă tot aţi făcut-o, daţi-i mijloace necesare pentru a-şi face treaba. Noul PNA a (ne)funcţionat doi ani departe de aşteptări. După ce PSD a pierdut alegerile, un grup de parlamentari PRM şi PSD au atacat la Curtea Constituţională chiar ordonanţa lui Năstase de creare a PNA. Motivul: Constituţia spune că parlamentarii pot fi anchetaţi numai de Parchetul General. O Curte Constituţională onestă ar fi recunoscut principiul că PNA e asimilat Parchetului General, şi atunci nimic nu se schimba. Nu a fost cazul cu actuala Curte. În acel moment, ne găseam într-o situaţie cu totul stupidă: dosarele fără parlamentari rămîneau la PNA, iar cele cu parlamentari erau trimise la Parchetul General. În unele cazuri, dosarele trebuiau sparte în mai multe bucăţi, în funcţie de persoanele implicate. În disperare de cauză, Macovei a recurs la această ordonanţă prin care PNA era transferat în cadrul Parchetului General, ca Departament Anticorupţie (pentru a respecta decizia Curţii Constituţionale), dar păstrînd statutul excepţional al procurorilor de acolo şi autonomia de decizie (pentru a respecta doleanţa Comisiei: dacă tot aţi făcut-o, puneţi-o la lucru!). Deşi e complicată, povestea are un substrat simplu: sistemul reacţionează prin chichiţe faţă de pericolul de curăţenie. De cînd a intrat în vigoare ordonanţa, DNA a făcut mutări spectaculoase, dar respingerea sa la Senat însemna că DNA redevine PNA, care îşi împarte dosarele cu Parchetul General. Şi Delegaţia de la Bucureşti, şi oamenii de la Bruxelles au reacţionat imediat pentru că vedeau date peste cap evoluţii apreciate de ei anterior. Asta vine pe fondul unei impresii extraordinare pe care a reuşit să o lase Monica Macovei acolo. Pot depune mărturie pentru asta pentru că am avut recent posibilitatea de a mă întîlni cu diverse persoane care lucrează cu România la Comisie. Din păcate, aranjamentul e de aşa natură încît nu pot cita conţinutul discuţiilor. Chiar şi pentru mine, care am scris în general favorabil despre doamna Monica Macovei, a fost mai mult decît o supriză să văd cît de bine e văzută acolo. Pentru funcţionarii din eşalonul doi al Comisiei, Macovei a însemnat cu totul altceva faţă de ce erau obişnuiţi să întîlnească în România. Rodica Stănoiu îi ignora şi înşela, Cristian Diaconescu a fost mai binevoitor, dar nu i-a convins că ar avea vreun control asupra a ce se întîmpla aici. Aşa că, în mandatul Diaconescu, au existat întîlniri protocolare, europenii primeau rapoarte oficiale şi apoi erau anunţaţi că s-au mai adoptat nişte legi. De altfel, la finele lui 2004, Directoratul respectiv a dat aviz negativ încheierii negocierilor cu România (şi nu a fost singurul domeniu în care experţii au recomandat asta; doar decizia politică a lui Günter Verheugen a dat peste cap recomandările lor, fapt pentru care unii dintre ei îi mai poartă încă pică "prietenului domnului Năstase"). Macovei a schimbat complet peisajul. A adoptat o tactică de gospodină eficientă: vizite dese, indicatori clari pentru ce va face în perioada următoare, apoi ce a făcut sau nu a făcut şi de ce. Pe scurt, Macovei a făcut acolo mai degrabă figură de funcţionar european (ştie ce are de făcut şi face) decît de ministru balcanic (se face că ştie, promite mult şi nu face nimic). Nu-mi rămîne decît să regret de două ori că nu pot cita impresiile despre ministrul Justiţiei, oricum nu ţin minte să-mi mai fi vorbit cineva vreodată despre un oficial român în astfel de termeni. De aceea, nu am fost deloc surprins să văd ce reacţii chiar vehemente pentru standardele diplomatice a stîrnit votul din Senat. Purtătoarea de cuvînt a lui Oli Rehn l-a calificat ca pe o lovitură dată luptei anticorupţie, ameninţînd voalat că situaţia va fi reflectată în raportul din aprilie-mai. Ambasadorul Marii Britanii a mers mult dincolo de uzanţele tradiţionale, spunînd că "peştii se zbat să scape din năvodul lui Morar şi Macovei". Am fost întrebat la Bruxelles dacă nu cumva Macovei e în situaţia lui Gorbaciov: e mai binevăzută afară decît acasă. Cred că acum este aşteptat un mesaj clar de la Bucureşti: reprezintă Monica Macovei statul român sau va fi trădată de politicieni? Comisia evaluează în aceste zile România ca stat, cu pe Macovei ca persoană. Adică şi Senatul, şi politicienii săi, între care Ion Iliescu spune că Macovei e "o abuzivă". Nu ştiu de ce l-a găsit tocmai acum pe preşedintele Băsescu pofta de consultări, cînd decizia sa trebuia să fie fermă şi rapidă, întorcînd votul Senatului, cum îi dă dreptul Constituţia. Nu îmi dau seama ce o fi de consultat pe această temă. Din cîte aud, se pare că preşedintele Băsescu, după ce a fost ferm ca Macovei să ajungă în guvern, s-a cam plictisit de oengiştii prea băgăcioşi. Într-un interviu pentru Cotidianul, Karen Fogg, primul şef de delegaţie UE la Bucureşti, spune despre ministrul Justiţiei: "Este foarte neplăcut pentru ea şi pentru România dacă o singură persoană este văzută ca simbol al reformei. Nimeni nu poate face reforma de unul singur". De fapt, aceste zile trebuie să arate dacă Macovei a înaintat prea repede, cum se întîmpla uneori în războiele premoderne: cavaleria avansa prea rapid şi pierdea contactul cu trupele. Se întîmpla ca, pierdută în ceaţă, cavaleria să fie măcelărită de inamici.