Limba română
Cam astea îmi treceau prin minte în timpul unei ediţii de prin noiembrie 2006 a răposatei emisiuni Cartea Europeană. Era un talk-show despre chestiuni europene. Format mai nepotrivit decît talk-show-ul pentru asemenea subiecte, greu de imaginat. Mie, însă, îmi era comod. Două, trei telefoane, o oră de studio şi gata emisia! Aveam o temă de mai multe ediţii, atunci, în noiembrie " decembrie 2006: "Proiectele post-aderare ale României". I-aş fi zis ceva cu "strategii", dar ar fi sunat prea pompos şi oficial. Încercam să pornesc, cît de cît, o dezbatere lipsă (şi atunci, şi acum) în spaţiul nostru public: ce facem începînd cu 1 ianuarie 2007? De intrat am intrat. Apoi, ce? Aşadar, după oameni politici (Iliescu şi Constantinescu în fruntea listei, ca foşti şefi ai statului), după tehnicieni bine pregătiţi (de tipul profesorului Puşcaş), zic "Hai să-l invit şi pe Florin Iaru", să am o părere "mai de poet", să mai ies din limbajul de Bruxelles. Şi am ieşit. Florin Iaru a demonstrat toată emisiunea cum prioritatea României imediat după aderare trebuie să fie corecta folosire a limbii române. Nu se plîngea de iminenta distrugere a identităţii nationale, Florin nu face parte din acea tabără de panicoşi. Nu, el observa că, pînă să vorbim de strategii savante, important este să vorbim corect. Să redactăm corect un text. Să nu uităm de gramatică în nici un moment. Altminteri, nu avem decît şansa de a deveni, eventual, buni traducători. Cu fiecare zi, îmi aduc aminte de sminteala mea din acel moment, că nu l-am luat (prea) în serios pe Florin. Am băgat acea ediţie la capitolul "emisiuni de culoare" şi am trecut mai departe. Ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeţ oarecare chiar din epoca eludării încăpăţînate a prepoziţiei "pe". Încă mă uimeşte cum un tip cu educaţia domnului Tăriceanu, crescut cu multe cărţi în casă, scăpa de incomodul "pe" cu o energie demnă de o cauză mult mai bună. În memoria mea afectivă, de atunci au luat-o lucrurile razna. A apărut prea celebrul Vanghelie. Apoi, asemeni-faimoasa EBA. Jurnaliştii au rîs, au luat peste picior greşelile respective. Necazul este că, după cîteva minute de emisie, un ziarist sau vreun moderator le "comiteau", la rîndu-le, cu multă nonşalanţă. Lăsăm recent-apărutul "locaţie", trecem peste "optisprezece" sau "şaptisprezece". S-au banalizat. Au continuat să scoată capul "adusul aportului", "servici", dar şi "mijloacele mass-media" (ăsta din urmă, chiar într-un document emis de Academia Română şi CNA, despre corecta utilizare a limbii române în mass-media). De ce îi dau dreptate acum, după patru ani, lui Florin Iaru? Păi, mă uit la brambureala din viaţa publică, la cacofoniile din feluritele strategii guvernamentale, la răcnetul de zi cu zi care a substituit dezbaterea argumentată. Un om care nu ştie a vorbi corect măcar propria limbă, nu poate fi creditat cu potenţa de a întocmi cruciale documente programatice. Structuri guvernamental-politice care nu stăpînesc la un nivel decent (pentru a fi drăguţ zic decent) gramatica, nu pot fi suspectate de competenţă sau coerenţă. Refuz să cred că un agramat (adică o persoană care a luat bacalaureatul prea uşor şi nu are o doză minimală de lecturi la activ) poate fi bun administrator al trebilor publice. Omul care nu foloseşte corect limba maternă dovedeşte că a trecut mult prea uşor prin şcoală. De aceea, nu cred că ştie bine nici economie, nici legile, nici anatomie, nici sudură, nici arhitectură. Contabilul, avocatul, medicul, instalatorul şi arhitectul respectiv nu pot să-mi inspire încredere dacă au probleme cu exprimarea corectă. De ziarişti, nu mai vorbesc. În fond, corecta, riguroasa şi competenta utilizare a limbii române reprezintă primul semn al nivelului de pregătire profesională (indiferent de profesie). Orice demers, oricît de generos, de profesionalizare a României, trebuie să pornească de aici. Dintr-o prost înţeleasă politeţe, de multe ori, nu corectăm un interlocutor, atunci cînd "comite" cîte una. Ni se pare de prost-gust. Ei bine, aş face cum fac francezii: la fiecare greşeală, pac, observaţia. Nu se zice aşa, corect este aşa. Recunosc, mai aplic (cînd sînt prost dispus) tactica asta şi mi-am atras ceva antipatii. Interlocutorii m-au bombănit în sinea lor şi, probabil, m-au taxat de arogant. Nu mă-nteresează... Am de gînd să perseverez. Aici nu am dileme, ştiu că fac bine, sînt şi eu un om cu convingeri, măcar într-un domeniu (chiar, habar nu am dacă, în vreun cod al bunelor maniere, este scris ceva pe tema corectării agramatului). Îmi dau seama că, dintre toate ediţiile acelea dedicate programelor post-aderare ale României, singura propunere cu adevărat practică a venit din partea Poetului. Tehnicienii vorbeau despre Strategia Lisabona, rolul Consiliului, revizuirea tratatelor europene, societatea bazată pe cunoaştere, dezvoltarea sustenabilă (susţin în continuare că "sustenabil" este mai potrivit decît "durabil"). Toate ideile respective aveau, în sine, valoare. Păcatul lor era că riscau să rămînă vorbă goală atîta vreme cît societatea asta nu e în stare de coerenţă şi rigoare în trebile publice. Iar(u) cel mai la îndemînă argument pentru catastrofala-mi predicţie este uitarea bunei-cuviinţe în utilizarea limbii române. De aceea, cred că orice bun chelner sau mecanic auto (de care România duce atîta lipsă) trebuie să treacă şi pe la orele de filozofie. Chiar dacă, între timp, a apărut Google, scula esenţială întru revelarea lui Herodot.
