Lifturi

Săptămîna trecută scriam despre incredibilul furnicar newyorkez, cu milioanele sale de vehicule de toate felurile, de pe străzi, din tuneluri subterane, din aer și de pe ape. Am uitat însă unul care, de fapt, e absolut esențial în economia metropolei: ascensorul. 

În prima seară am ajuns destul de tîrziu la hotelul din Manhattan, ni s-a dat cheia camerei de la etajul 12, am găsit liftul așteptîndu-ne la parter și am intrat în el fără să ne punem vreo problemă. Am observat doar, cu uimire, cum cele 12 etaje au fost străbătute cu o rapiditate neașteptată, cam două pe secundă. Ajunși în cameră, am constatat că de la fereastră, în jos, undeva în lateral se zărea o intersecție încă circulată, iar vizavi, privirea se oprea într-un foarte apropiat imobil de birouri, al cărui capăt de sus nu se putea zări prin fereastra noastră blocată. Prin fațada de sticlă a clădirii vecine puteam vedea însă foarte bine interiorul birourilor, care erau nițel luminate chiar dacă nu mai era nimeni înăuntru. Erau toate aproape identice, iar la fiecare etaj, la trei asemenea încăperi despărțite prin pereți și uși transparente, era și cîte o bucătărie, similară la rîndul ei celei de deasupra și celei de dedesubt. Am adormit obosiți, cu senzația ușor stranie că sîntem într-o lume complet nouă. 

A doua zi de dimineață, am ieșit din cameră, cu gîndul să ajungem la etajul 3, unde știam că se servește breakfast-ul. Pe hol era o liniște neobișnuită, poate pentru că nu erau multe camere la un etaj. Am apăsat butonul liftului. De fapt, erau patru lifturi cu un buton comun. În liniștea aceea se auzea totuși din cînd în cînd un fel de vîjîit, care părea că se apropie și se depărtează. Așteptarea se prelungea. Curînd, am înțeles că vîjîitul era făcut de lifturile care mergeau în sus și în jos. Nici unul nu oprea, însă, la etajul nostru. Au trecut aproape zece minute fără să se întîmple nimic, spre tot mai marea noastră nedumerire. În fine, o lumină roșie s-a aprins și un lift a oprit. Ușile s-au deschis automat. Înăuntru erau vreo 15 oameni, înghesuiți ca-n autobuzele din China, unii cu fața spre noi, alții cu spatele. Cei care erau cu fața ne priveau tăcuți și speriați. Nu aveam loc să intrăm peste ei. Ușile s-au închis, iar liftul și-a continuat drumul rapid în jos, cu vîjîitul lui specific, fără noi. Era ca într-o distopie SF. Ce se petrecea acolo? Unde nimeriserăm? Un al doilea lift s-a oprit la etajul nostru și situația s-a repetat. Am dedus atunci, măcar, că disperarea din ochii călătorilor nu era legată de vreo eventuală destinație cumplită a acelui lift „al groazei“, ci de mai blîndul risc că ne-ar fi putut trece prin cap să încercăm să ne înghesuim și noi peste ei. În sfîrșit, în al treilea lift am văzut ceva spațiu și am îndrăznit să intrăm și noi. Făcînd opriri și la alte etaje intermediare, i-am privit, la rîndu-ne, cu aceeași teamă pe cei care așteptau acolo, pe paliere.

Socotisem că 34 de etaje, cîte avea hotelul, nu erau cine știe ce pentru New York. Totuși, pentru cele patru lifturi, fie ele și foarte rapide, la orele aglomerate era mult. Și ne-am fi putut gîndi că în România există doar o singură clădire comparabilă ca înălțime (Sky Tower din București, cu 37 de etaje). La New York, însă, ni s-a spus că nici măcar de la etajul 34 n-am fi avut cine știe ce panoramă, din cauza blocurilor înconjurătoare.

Coborîți în sfîrșit la etajul 3, am fost întîmpinați de un om de serviciu, foarte ocupat să  dirijeze clienții la ieșirea și la intrarea din lifturi. Cei care terminaseră micul dejun stăteau deja la coadă ca să urce înapoi în camere. Pentru eficientizarea traficului, traseele trebuiau bine separate. „Dirijorul“ știa totdeauna dinainte care ascensor se apropia și urma să oprească. Am descoperit că exista și un afiș cu recomandări legate de orele de folosire a lifturilor. Între 8,30 și 9,30, de exemplu (chiar intervalul în care nimeriserăm noi), scria că e „rush ­hour“, perioada din zi cea mai aglomerată, marcată cu roșu. Dacă voiai s-o eviți, trebuia să cobori mai devreme la micul dejun. Între 7,30 și 8,30 era faza galbenă, cu aglomerație moderată, iar între 6,30 și 7,30 (pentru cine reușea să se trezească așa devreme) era intervalul verde, adică cel mai liber.

Așa am învățat că în America trebuie să fii atent și la chestiunea asta. Cînd era nevoie să ajungem undeva la oră fixă, chiar luam în calcul și eventualele minute de așteptare la lift. Iar pe parcursul călătoriei noastre, am dat peste multe feluri de lifturi. La Edge, pentru a vedea panorama de la etajul 100 am stat la o coadă foarte lungă, nu atît la urcare, cît la coborîre. Celebrele ascensoare ale colosalului Empire State Building au fost renovate, iar acum, pînă ajungi sus, pe pereții cabinei ți se proiectează un filmuleț, care simulează urcarea în timp ce clădirea se construia, cu imagini din 1930. La Chicago am locuit într-un frumos hotel stil Beaux Arts, cu influențe neoclasiciste romane și grecești, care la data construirii, în 1906, cu cele 21 de etaje ale sale, era cea mai înaltă clădire din oraș, iar în paralel cu liftul avea un burlan prin care clienții își trimiteau la recepție corespondența. La Boston am crezut că va fi ceva diferit, pentru că urma să stăm la ultimul nivel al unui hotel cu doar șase etaje (deși pe dinafară, în mod curios, nu puteai număra decît patru). Am avut însă surpriza ca liftul lor să fie cel mai lent din cîte mi-a fost dat să văd în toată America. S-ar fi zis că timpul de urcare trebuia să fie același indiferent de înălțimea clădirii.

Nu mai știu cine spunea că, atunci cînd nu mai au loc, newyorkezii mai construiesc o stradă, dar nu pe orizontală, ci pe verticală, adică un zgîrie-nori. Cu alte cuvinte, pe o stradă orizontală normală sînt înghesuite mai multe străzi verticale. Te întrebi cum pot exista și funcționa asemenea structuri, cum pot trăi sau lucra atîția oameni unii peste alții, și unii paraleli cu alții, la diverse niveluri din ce în ce mai înalte. Și ce s-ar întîmpla dacă lifturile n-ar funcționa cum trebuie?

Poate cel mai faimos arhitect american, Frank Lloyd Wright, cel care printre altele a proiectat clădirea în spirală a Muzeului Guggenheim, a propus în 1957 construirea unui zgîrie-nori de peste o milă (1,67 km) înălțime. El susținea că tehnologia de atunci ar fi permis crearea unei asemenea arhitecturi care să se susțină singură, din oțel. Problemele ar fi fost însă de funcționalitate sau de balans prea mare pentru locatarii de sus. Bineînțeles că pentru o „stradă verticală“ așa de lungă, și lifturile ar fi fost o provocare teribilă. Pînă una-alta, iată că tot niște arhitecți americani au construit Burj Khalifa, care are „doar“ o jumătate de milă înălțime.