Licitația
De fapt, s-a întîmplat cam aşa: miercuri seara, Comunicarea a dat un mail. Către Ştiri, PDG, Marketing, ştiţi Dumneavoastră, genul acela de „corporate mail“. „Am auzit aseară la RFI de licitaţia Cioran de la Paris. Pe media sociale e zaveră mare, lumea e scandalizată cum că de ce nu cumpără Ministerul Culturii, că e ruşine. Ce-ar fi să cumpărăm noi, TVR-ul?“ Citesc uşor amuzat. TVR-ul nu făcuse asta niciodată. Totuşi, ideea era destul de trăsnită pentru a avea succes. Peste jumătate de oră, eram în birou la PDG. Comunicarea îi povesteşte ce şi cum. Omul era destul de cătrănit (toată lumea făcea presiuni să cumpărăm Liga lui Mitică şi, dată fiind starea finanţelor, numai de încă o gaură la buget nu avea chef). Văd că îi sticlesc ochii, a interes. Era ceva să ne băgăm într-o licitaţie tocmai la Paris, să cumpărăm lotul Cioran şi să dăm un bobîrnac microbiştilor-pe-orice-buget, cu condiţia ca bugetul-să-fie-din-banul-public. Zice da, să încercăm, deşi pare o nebunie. În plus, aveam în acel moment la Paris, la filmări legate de Cioran, pe Realizatoarea de documentar, cu echipă de filmare cu tot.
Pe seară, ajung acasă, îl sun pe Editor, să îi cer o părere. Îl rog să se uite pe catalogul online. Se uită şi, spre unşpe noaptea, pune un diagnostic. Aflu că lotul respectiv nu are o valoare editorială ieşită din comun, că aproape totul este publicat şi răs-publicat, cu mici excepţii (cărţile poştale de la Berlin), că valoarea loturilor respective este simbolic-culturală, nicidecum profitabil-editorială.
A doua zi de dimineaţă, şedinţă a Consiliului de Administraţie. Aşa s-a potrivit, nu a fost o convocare specială. Pe ordinea de zi, cel mai important punct era cel legat de Liga de fotbal. PDG-ul introduce suplimentar „Participarea la licitaţie“. Începe discuţia. Argumente pro şi contra, doar în ceea ce priveşte mărimea sumei. Nici un contraargument la ideea participării. Apoi, „ei“ hotărăsc să ne concentrăm pe ceea ce ar fi mai „vizual“, mai util pentru un documentar de televiziune (cărţile poştale). Recunosc, opinia Editorului ne-a ajutat în bună măsură. Participarea este condiţionată de „salvarea obrazului“. Altfel spus, dacă o altă instituţie publică se hotărăşte să cumpere, în nici un caz nu vom contra-licita, ci ne vom retrage. Consilierul ne spune că are informaţii sigure de la Institut, cum că mai participă un român. Sun la Institut. Filozoful (directorul Institutului), îmi confirmă: cealaltă instituţie este BCU.
O sun pe Directoare. Au o sumă la dispoziţie, din fonduri proprii, plus ceva de la Minister. Facem un calcul. Dacă adunăm toţi banii, poate reuşim să luăm întreg lotul. Între timp, apelăm la un Licitator profesionist, să ne ajute. Facem înregistrarea la Paris, la Casa de licitaţie. De acolo, Realizatoarea documentarului îmi confirmă că totul pare în regulă.
Directoarea insistă să venim la ea în birou, cu Licitator cu tot. Cădem de acord. A durat cam cinci ore. A fost stresant, palpitant, frustrant, amuzant, interesant, presant. La un moment dat, de la Paris, intră în legătura cu noi Sursa. Ne spune că are de gînd să liciteze şi el (român, altfel) pentru tot lotul. Nu ştiam cine e. Mă pune să cer referinţe de la Editor. Acesta îl recomandă ca pe un om serios. Hotărîm să vedem cum merge licitaţia şi, eventual, să luăm o decizie spre final. Licitaţia a mers prost. Pentru noi. Cînd am ajuns la cărţile poştale, ne-am lămurit că, practic, nu sîntem decît două părţi interesate. Realizatoarea şi Sursa (de la faţa locului) confirmă. Ne este brusc teamă să nu fim luaţi de „iepuraşi“ pentru a mări profitul Casei de licitaţie. De la preţul expertului, de 300-500 de euro, de fiecare dată cînd licitam şi noi, se ajungea la 5500-6000. Cînd tăceam, se vindea cu 1000. La final, lovitură de teatru. Achiziţia întregului lot pentru 406.000, fără taxe. Directoarea izbucneşte în plîns. La Paris, Sursa este furios.
Am o singură nelămurire. Omul de Afaceri ştia că licitează doar contra BCU şi TVR? Îl informez că, dacă trimitea un amărît de SMS, noi ne retrăgeam în cinci secunde. Nu mai îmbogăţea o negustoreasă (cam dubioasă) de artă. Donaţia şi interviurile erau exact aceleaşi. Doar mai ieftine cu vreo 350 de mii de euro.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
