Lichidarea doctrinei europene de deschidere treptată spre Iran

Generalul iranian Qassem Soleimani a fost ucis, asasinat, executat, lichidat sau suprimat? În special la aceste verbe, dar şi la altele precum decapitare sau eliminare, au recurs jurnaliştii pentru a relata despre ceea ce s-a întîmplat în noaptea de 3 ianuarie, cînd maşina în care se afla Qassem Soleimani, la aeroportul de la Bagdad, a fost pulverizată de un tir de rachetă provenind de la o dronă americană.

În graba lor, multe medii de informare occidentale au folosit termenul asasinat. În Franţa, de exemplu, publicaţii respectabile precum Le Monde sau L’Express scriu despre unda de şoc provocată în Orientul Mijlociu, dar şi pe întreaga planetă după asasinarea lui Qassem Soleimani de către americani. Verbul a asasina are însă o conotaţie cu nuanţe reprobabile. Cel care asasinează este un asasin şi merită pedepsit de Justiţie. Cu rare excepţii, persoana asasinată este considerată ca fiind o victimă, un om nevinovat. Asasinaţi au fost şi Martin Luther King, şi John Fitzgerald Kennedy, şi Anwar al-Sadat, şi Indira Gandhi… A spune deci că responsabilul iranian a fost asasinat înseamnă aproape a-l plasa pe această listă lungă de personalităţi onorabile căzute pradă fanatismului sau terorismului. 

Lui Albert Camus i se atribuie o subtilă reflecţie legată de limbaj: „A nu folosi cuvintele potrivite înseamnă a amplifica nefericirile lumii“. De unde şi încercarea mea de a descifra ceea ce se ascunde dincolo de utilizarea unor anumite verbe.

Din punctul de vedere al Iranului, generalul Qassem Soleimani a fost într-adevăr asasinat. Teheranul repetă deseori, de altfel, că Statele Unite recurg la „terorismul“ de stat.

Din punctul de vedere al Statelor Unite, Qassem Soleimani era însă teroristul care trebuia lichidat. Phillip Smyth, specialist american în materie de grupuri şiite armate, este citat de Agenţia France -Presse cu următoarea frază: „Donald Trump a ordonat cea mai importantă operaţiune de decapitare executată vreodată de Statele Unite, mai importantă decît cele care au dus la uciderea lui Abu Bakr al-Baghdadi sau Osama Bin Laden“. A decapita, în acest context, înseamnă a suprima şeful sau conducerea unui grup terorist cu scopul de a bloca temporar, eventual de a dezorganiza respectiva mişcare malefică.

Site-ul Huffpost, extrem de atent cu termenii folosiţi, comentează o reacţie extrem de critică a senatorului american Bernie Sanders faţă de decizia lui Donald Trump de a ordona executarea lui Qassem Soleimani. Iată-ne deci în faţa altui verb. Implicit, preşedintelui american i se recunoaşte dreptul de a executa un inamic redutabil al Statelor Unite într-un context avînd toate datele unui conflict militar, chiar dacă în mod oficial America nu a declarat război Iranului. Cînd Statele Unite îşi execută inamicii înseamnă că i-a şi judecat, de fapt, pentru faptele lor şi că împotriva acestora s-a dat o sentinţă. Şi este adevărat că responsabilul iranian figura de multă vreme pe lista neagră americană, el fiind strategul multor acţiuni antiamericane în regiune, în special în Irak.

Spune-mi ce termeni foloseşti ca să-ţi spun ce gîndeşti în sinea ta, sau eventual dacă în capul tău domneşte confuzia. Iată o frază de natură să-i incite în special pe tinerii jurnalişti la reflecţie şi la foarte multă atenţie cînd încep să comenteze un eveniment avînd configuraţia unui aisberg (ceea ce înseamnă că doar zece la sută din complexitatea evenimentului este vizibilă).  

Dincolo de limbajul haotic al mediilor de informare, cel puţin un lucru este însă clar în contextul noilor tensiuni dintre Statele Unite şi Iran: a fost lichidată definitiv doctrina europeană în virtutea căreia Iranul ar fi putut fi reintegrat, prin cooperare economică şi prosperitate, în comunitatea internaţională. Franţa, Germania şi Marea Britanie au fost promotoarele acestei doctrine, sprijinită şi de Rusia, şi de China, precum şi de Statele Unite ale Americii în perioada Barack Obama.

În virtutea acestei strategii a fost semnat, de fapt, în iulie 2015, aşa-numitul acord nuclear cu Iranul, denunţat mai tîrziu de Donald Trump. La acea oră, multe întreprinderi europene şi-au frecat mîinile de bucurie şi au văzut în oportunităţile economice iraniene un nou El Dorado. Ideea europeană era simplă, dar s-a dovedit utopică: Iranul trebuia să renunţe la programul său nuclear cu veleităţi militare, iar comunitatea internaţională urma să integreze republica islamică în sfera afacerilor. Mulţi lideri occidentali, mai ales europeni, au crezut sincer că puterea monolitică de la Teheran ar fi putut fi treptat fisurată în context de deschidere economică. Cu atît mai mult cu cît Iranul are o populaţie majoritar tînără, iar tineretul iranian, educat şi urban, este practic pregătit pentru a adop-ta valorile occidentale. În iulie 2015, întreaga lume, cu excepţia Israelului, a aplaudat acel acord imperfect. Punctul de vedere european (respectivul tratat a fost parafat şi de Uniunea Europeană) a pierdut însă teren în faţa celeilalte doctrine, încarnată de premierul israelian Benjamin Netanyahu şi căreia i s-a asociat necondiţionat Donald Trump. Uneori i se spune strategia presiunii maxime. Pentru Netanyahu şi Trump, acordul din 2015 a fost o eroare, un cec în alb acordat Iranului pentru a-şi continua politica hegemonică în regiune, precum şi programul balistic.

Vocea Uniunii Europene rămîne lipsită de relief în acest început de an cînd spectrul unui nou război ameninţă la orizont. Ceva malefic pentru toată lumea, greu de definit prin termeni adecvaţi, se agită pe planetă.