La înjurat, români!
Cunosc motivele istorice pentru care Parlamentul European îşi tot mută calabalîcul între Bruxelles şi Strasbourg. Ele ţin de panaş, de orgolii naţionale, de afirmarea unor poziţii simbolice în interiorul Uniunii Europene. De curînd, însă, după cum tot poporul comunitar ar trebui să ştie, Tratatul revizuit „ot Lisabona“ a dat puteri de codecizie numitului for reprezentativ, el fiind, nu-i aşa, ales direct de către cetăţean, adică de mine. E drept că tot eu, cetăţean al Uniunii, sînt reprezentat şi de Comitetul Regiunilor (asta e partea din mine, cetăţeanul care locuieşte în regiunea Bucureşti-Ilfov), dar şi de Comitetul Economic şi Social (partea din mine care ar aparţine partenerilor sociali, adică Patronatele şi Sindicatele, deşi eu nu sînt patron, nici membru de sindicat). Ultimele două părţi din mine, cetăţeanul european, au doar drept de a fi consultate, pe cînd eu, votantul, am căpătat, prin mepii mei români (mep vine de la Member of European Parliament, adică membru al Parlamentului European), drept de codecizie. Adică, nu mai fac Comisia şi Consiliul ceea ce s-au obişnuit să facă, adică să decidă. De acum, trec la vot, prin comisii şi comitete, cam ca în statele naţionale, pe sistemul triunghiului clasic de putere.
În cazul în care nu am fost suficient de clar, am început prezentul articol cu o schemă eurosceptică clasică. În trei şabloane, iată rezumatul: de ce se (mai) aruncă bani publici pe mutatul şedinţelor Parlamentului European dintr-un oraş în altul, în condiţiile în care PE ar fi trebuit să ajungă deja la o oarecare maturitate funcţională? De ce se (mai) risipesc aceiaşi bani publici pe două instituţii consultative (COR şi ECOSOC), cu sedii luxoase şi mii de angajaţi, în condiţiile în care acelaşi PE are, în fine, puteri egale cu Comisia şi Consiliul? A treia întrebare-şablon care este la fel de puitoare de gaz pe focul eurosceptic: ce suport mai are pretenţia de hiper-legitimitate a PE, în comparaţie cu ceilalţi doi parteneri de codecizie, în condiţiile în care prezenţa la scrutinurile europarlamentare scade continuu şi a ajuns, în unele ţări, la cote ridicole?
Aştept cu nerăbdare clipa în care întrebările acestea vor fi adresate mepilor din România la vreun talk-show de la televiziunile de ştiri (cele care sînt ca un newsletter al clasei politice). Aştept colegi de breaslă care să facă dezvăluiri despre milioanele de euro care se pierd din banii noştri, pe numitele surse de risipă. Îmi doresc măcar o mini-demonstraţie, un flash-mob, un grafitti măcar, împotriva scurgerii inutile de fonduri de la Bruxelles. Ceva care să atragă atenţia asupra aruncării banilor pe instituţii şi mecanisme inutile. Reacţii dure, cu măcar aceeaşi măsură ca în cazul Ridzi.
Nici măcar nu sînt, personal, vreun euro-sceptic. Nici poveste. Cred în valoarea adăugată adusă de instituţiile comunitare. Le văd utilitatea, le recunosc meritele, le admir pentru seriozitate şi profesionalism administrativ. Pur şi simplu, rămîn în perversa-mi insistenţă de a arunca pe piaţă teme eurosceptice numai pentru că mă irită apatia, admiraţia tîmpă, entuziasmul neghiob, complexele de inferioritate, provincialismul asumat, precum şi orice alte definiţii ale reacţiei românului standard faţă de Măria Sa, UE. Reflexul de închinare spre Înalta Poartă nu poate să mai fie productiv în zilele noastre. Înţelepciunea tip „domnitor moldav“ nu mai poate asigura justa măsură în servirea interesului naţional, în condiţiile tratativelor tehnice, naţionale, industriale, cinice, sofisticate de azi, de prin comitetele şi comiţiile comunitare. Poziţiile de negociere ale României sînt asigurate de tineri experţi cît mai bine pregătiţi (pe care, ca prin miracol, îi cam avem) şi de o opinie publică atentă, informată, sănătos-sceptică (pe care, din nefericire, nu o prea avem) care să pună o binevenită presiune asupra primilor.
Bine, de acord, aşa ar fi într-o lume ideală. Nici unul dintre statele membre nu se bucură de atari condiţii. Asta, însă, nu poate fi decît o circumstanţă atenuantă. Români, avem talent şi tradiţie la înjurat guvernul. Ăştia de la Bruxelles sînt tot un fel de guvern. Aşadar, şo pe ei!
