Jucării și steaguri

După un circuit de vreo cinci mii de kilometri prin nord-estul Statelor Unite și sud-estul Canadei, ne întorceam la New York traversînd mai întîi carteierele mărginașe, mai precis teribilul Bronx. Sînt locuri unde nu prea vrei să cobori din mașină. Atunci am descoperit că benzina, chiar și la marginea metropolei, e mult mai scumpă decît în alte părți ale Americii. Cartierele astea nu sînt niște favele, străzile sînt ordonate, există semafoare, bănci, magazine, farmacii. Au însă ceva lugubru și întunecat. Ceea ce nu le împiedică să fie, în felul lor, fascinante. New York-ul, în întregul lui, are ceva care te cheamă, te atrage, te hipnotizează, te integrează. Vedeam incredibilul skyline al Manhattan-ului în zare și ni se părea că ne întorseserăm acasă, restul călătoriei rămînînd cumva ca un fel de paranteză. Mai aveam trei zile de stat, pînă la zborul spre România, ne simțeam însă deja ca într-un loc foarte familiar. E straniu cum un oraș de o asemenea duritate, ca a unui diamant, poate crea astfel de percepții. Ne bucuram să-i regăsim agitația și înălțimile, strălucirea și romantismul. Era mai cald și nu mai ploua, ca data trecută. Ne-am lăsat bagajele la noua adresă, un Airbnb din sudul Manhattan-ului, în apropiere de Batterfield Park, și ne-am grăbit să ducem mașina înapoi. Traversarea centrului Manhattan-ului la ora prînzului s-a dovedit însă mult mai complicată decît ne așteptaserăm. Am ajuns cu vreo oră întîrziere la centrul de închirieri. Noroc că oamenii de acolo erau simpatici. Au preluat mașina fără întrebări sau verificări speciale. Ba ne-au spus că și-ar mai tot dori clienți ca noi și că ne mai așteaptă. Știau să se poarte ca niște buni negustori. Taxele de drum care urmau să mai vină aveau să ne fie reținute ulterior de pe cardul de credit. Și, slavă Domnului, n-au fost și amenzi. 

În zilele rămase am vizitat „restanțele”, am mers la mare în Brooklyn, am bătut împrejurimile, am fost la un concert, la Carnegie Hall, despre care am mai povestit, și am intrat pe la cîteva magazine. Unul dintre ele, celebrul Macy’s, în urmă cu 30 de ani mi se păruse fabulos și de neatins ca prețuri. Acum, trecînd peste șarmul vechilor scări rulante din lemn, nu-l puteam disocia în minte de al nostru magazin universal Unirea (în zilele lui mai bune). Ușor vetust. Nu-mi dau seama cît a decăzut el și cît s-au schimbat standardele mele. În orice caz, venind din România de azi, așa ceva nu te mai impresionează. Dar, desigur, serviciile de vînzare de acolo continuă să fie mult mai bune. Vînzătorii sînt la dispoziția clienților, îi sfătuiesc și-i ajută să probeze. Nu te prea poți aștepta la surprize neplăcute. În orice caz, newyorkezii și americanii în general sînt, cum am mai spus-o, impresionant de politicoși și de atenți. N-a trecut peste ei comunismul care să le activeze scîrba, dezinteresul și agresivitatea gratuită. O singură vînzătoare mai acră am întîlnit, și aceea într-o prăvălie românească. Un inconfundabil brand național.  

Aici trebuie să amintesc neapărat și vizita la magazinul de jucării din Rockefeller Center. Sigur, în ultimele decenii și jucăriile s-au schimbat. Sînt mai rotunjite și cu mai multe materiale moi. Plasticul a înlocuit aproape complet metalul. Mașinuțe de fier, cum așteptam cînd eram copii de la cei care veneau din Occident, mai sînt poate pe la magazinele cu machete, pentru colecționari. Pistoale cu capse n-am văzut și nu știu dacă se mai găsesc. Atmosfera din acel magazin e însă minunată. Vînzătorii prezintă jucăriile, jucîndu-se ei cu ele și invitînd copiii la joacă. Multe zboară pe sus și e uimitoare măiestria celor ce mînuiesc telecomenzile (nu-i chiar așa de simplu să fii vînzător de jucării în America). Toate zbîrnîie, șuieră sau cîntă prin aer. Nu lipsesc ursuleții de pluș care pot fi umpluți cît de tare vrei, leii în mărime naturală care își mișcă capul, își închid și deschid botul, arătîndu-și colții fioroși și scoțînd răgete, cariocile „magice”, bumerangurile care chiar se întorc sau zăpada artificială. La intrare șade un paznic îmbrăcat într-o uniformă strălucitoare, cu o imensă și deasă barbă roșcată, gata să intre în vorbă oricînd cu copiii de toate vîrstele care-i dau tîrcoale curioși. Cînd am ieșit din acel magazin, mă simțeam copil. Americanii știu ca nimeni alții să creeze o atmosferă de poveste, în care vizitatorii pur și simplu se scufundă. Cei care au fost la Disneyland știu asta foarte bine.

În fine, spuneam că am fost și în Brooklyn. E un cartier, de fapt un adevărat oraș, în sine, cu o identitate specială și bine marcată (are suprafața cam cît a Bucureștiului și o populație ceva mai mare). Drumul cu metroul din Manhattan pînă la Brighton Beach e lung și pe sub pămînt, și pe sub apă, și pe deasupra. Am găsit plaja exact așa cum mi-o aminteam, largă ca la Mamaia, cu nisip și foișoare pentru salvamari. E un cartier rusesc acolo și vezi firme de genul Tatiana Grillsau Tashkent Shop. În jur auzi vorbindu-se aproape numai rusește, ceea ce te cam umple de uimire, dacă nu și de o oarecare neliniște. În unele locuri am văzut însă steagul Ucrainei, fluturînd falnic și nestingherit. De altfel, prin toate locurile pe unde am umblat am văzut steagul Ucrainei, pe locul al doilea, ca număr, după cel al Statelor Unite. Asta denotă o solidaritate, la nivel popular, cu Ucraina. Despre multele steaguri americane care pot fi văzute peste tot, așa cum bine se știe, aș face observația că sînt fără excepție curate, strălucitoare și întregi. Poate nici n-ai observa așa ceva, dacă n-ai fi obișnuit cu destule steaguri tricolore de pe la noi, decolorate, dacă nu chiar și zdrențuite. Arborat ca să stimuleze patriotismul, în condițiile astea un steag stimulează mai degrabă jena. Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.