Izmail: atît de aproape, atît de departe

„Ştii, cred că aici se termină Occidentul“, îi spun cameramanului meu, Codruţ, în mall-ul de la intrarea în Brăila. Am oprit pentru o pizza, înainte de a trece dincolo.

Ţinta noastră este ceea ce se numeşte Basarabia istorică. Este regiunea din nordul Deltei şi al Mării Negre, intrată, în secolul al XIV-lea, sub stăpînirea domnitorilor basarabi ai Ţării Româneşti. După 1812, cînd teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Imperiul Rus, denumirea de Basarabia s-a extins asupra întregii regiuni. O mai cunoaştem sub numele de Bugeac, denumire de origine tătară. Azi, regiunea face parte din Ucraina, avînd centrul administrativ la Odesa.  

Ziua se îngemănează cu noaptea cînd ajungem la Giurgiuleşti, la graniţa româno-moldovenească. De la vama Giurgiuleşti, încă un kilometru şi vine frontiera moldo-ucraineană. Vom zăbovi aici preţ de încă două ore, supuşi unui adevărat interogatoriu. Iată-ne în sfîrşit la Izmail, după încă o oră de mers prin ninsoare, pe o şosea pustie, atenţi la gropile şi denivelările de pe drum.  

Ne aflăm la 60 de kilometri de România, dar ni se pare că plonjăm nu doar într-o altă realitate geopolitică, ci parcă şi într-un alt timp. Oamenii, magazinele, maşinile, strada ne amintesc de începutul anilor ’90. Printre puternice maşini de teren şi vechi modele de Lada, o ciudată geografie mentală ne face să ne simţim departe, deşi România e la doi paşi.

Limba română nu e chiar absentă aici. Sîntem abordaţi, uneori, în limba noastră, odată ce sîntem auziţi vorbind. „Ştiţi româneşte?“ întrebăm noi, bucuroşi. „Moldoveneşte“, ni se răspunde. „E acelaşi lucru“, le spun celor două tinere întîlnite într-una dintre puţinele cafenele cu Internet din oraş, acolo unde şi barmanul ştie cîteva cuvinte în engleză. Sfîrşitul conversaţiei.

Aici, să te declari român nu e chiar un delict. Dar n-ar strica să te reorientezi. Varianta moldovenească e mult mai comodă, dacă nu vrei să apari ca un ciumat – ne explică Anatol Popescu, preşedintele Asociaţiei „Basarabia“ a românilor din Regiunea Odesa.

La începutul anilor ’90, în regiune funcţionau 20 de şcoli în limba română – oficial, moldovenească. Au mai rămas doar cinci. Cel mai bine e să studiezi în ucraineană, dacă vrei să ai un viitor.

E vineri seara şi mergem pentru cină într-un fel de restaurant-club de pe bulevardul principal al oraşului. Un loc plin de tineri, cărora nu poţi să nu le remarci frumuseţea – fie băieţi sau fete. Ne înţelegem cu frumoasa ospătăriţă doar prin semne. Ne simţim un pic neajutoraţi – nimeni nu ştie engleza, nimeni nu vorbeşte „moldoveneasca“. DJ-ul mixează hituri ruseşti şi americane. Occidentul pare să vină aici pe filieră rusească.

Am avut noroc să fim în Izmail chiar în ziua sărbătoririi Zilei Naţionale a României. Asta nu s-a mai întîmplat aici de şapte ani. Peste 100 de români au înfruntat ninsoarea şi prejudecăţile şi au venit la teatrul bine întreţinut din oraş. Alămurile formaţiei Tharmis din Chişinău îi ridică pe oameni de pe scaune. Hora moldovenească e la fel ca la Chişinău, la Botoşani sau la Vaslui. Nu ai cum să stai pe scaun.

Conducătorul formaţiei, Valentin Uzun, a fost finalist la Vocea României şi este originar din Izmail. Tatăl lui Valentin este chemat pe scenă. Artiştii primesc din public uriaşe buchete de flori, după moda sovietică. 

Spectacolul este oferit de Institutul Cultural Român, prin intermediul Consulatului de la Odesa. Este, pînă la urmă, o îngemănare fericită între România şi Republica Moldova, cea pe care localnicii o consideră ca pe adevărata lor ţară-mamă. Cei care doreau să meargă la studii universitare în română aveau ca singură variantă Chişinăul. Chişinăul a fost, timp de decenii, farul cultural – ne explică Anatol Popescu.  

Acum, românii din sudul Basarabiei au nevoie de paşaport pentru a ajunge la Chişinău. Cursele de autobuz între Izmail şi Chişinău s-au rărit mult în ultimii ani. Farul cultural de la Chişinău păleşte şi el. Dacă drumurile europene se vor despărţi, atunci, cine ştie, poate românii de aici vor avea nevoie şi de viză – spune Anatol Popescu. România? România e departe. Din nou, aceeaşi geografie mentală.

Îl întreb pe Anatol Popescu ce crede despre o eventuală repetare a scenariului Crimeea în regiune. Nu crede într-o asemenea posibilitate, întrucît ruşii nu sînt nici pe departe naţiunea dominantă. Aici nu e Crimeea – afirmă. Nici măcar ucrainenii – „naţiunea de bază“, cum spune el – nu sînt majoritari. 

Într-adevăr, potrivit recensămîntului din 2001, în regiunea Bugeacului, cu puţin peste 600.000 de locuitori, există o majoritate relativă de populaţie ucraineană, circa 40%. Bulgarii, ruşii şi românii – care în majoritatea lor îşi zic moldoveni – alcătuiesc grupuri de dimensiuni relativ egale, cuprinse între 17 şi 20%.  

Va miza Ucraina pe mozaicul etnic din regiune, pentru a-şi susţine poziţia în faţa Rusiei? Posibil. Deocamdată, românii din regiune se tem de ruşi, dar parcă mai ales de naţionalismul ucrainean. Tradiţional, ei votau în proporţie de peste 60% pentru Partidul Regiunilor al lui Ianukovici. Cu toată influenţa Revoluţiei Maidanului, susţinerea românilor din Bugeac pentru opoziţia ucraineană, care nu agreează drumul proeuropean şi pro-NATO, a rămas la circa 50%.

Izmailul a dat României doi prim-miniştri şi, în acelaşi timp, comandanţi militari. Pe mareşalul Alexandru Averescu şi pe Artur Văitoianu. Tot de aici provin marele cronicar sportiv Ioan Chirilă sau muzicologul Gavril Musicesu. Dar şi numeroase personalităţi ale culturii ucrainene, bulgare, ruse, evreieşti sau germane.  

Oraşul de azi păstrează puţine urme ale trecutului multicultural. Există statuia lui Taras Sevşcenko, clasicul literaturii ucrainene, statuia lui Lenin din faţa palatului administrativ şi cea a generalului Suvorov, care a cucerit oraşul din mîinile turcilor, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. 

În 1790, cetatea otomană Izmail cade în mîna armatelor ruse comandate de generalul Suvorov, după o luptă crîncenă. Turcii au respins ultimatumul rusesc şi s-au bătut cu disperare. Ce a urmat a fost o baie de sînge. Se spune că peste 25.000 de turci – după alte surse, chiar 40.000 – de la copii din leagăn pînă la bătrîni, ar fi fost masacraţi de trupele disperate ale generalului Suvorov. Măcelul a ţinut trei zile şi trei nopţi.  
Suvorov călare veghează azi parcul central din Izmail. În spatele său – impozanta biserică ortodoxă ridicată după smulgerea oraşului din mîinile turcilor.  

Mergem să vedem un monument dedicat războaielor ruso-turce, pe malul braţului Chilia. Puţini ajung aici. Mai ales în acest sezon, în care îţi trebuie o maşină de teren ca să răzbaţi pe drumurile impracticabile. Faţa monumentului e îndreptată spre România – o sugestie că înaintarea poate continua.

România e la cîţiva metri, dincolo de gardul de sîrmă ghimpată şi de cursul braţului Chilia. Veniţi dintr-o Europă fără frontiere, sîrma ghimpată ne trezeşte iarăşi senzaţia de întoarcere în timp şi de îndepărtare în spaţiu.  

Semnalul la telefonul mobil trece însă dincolo de sîrma ghimpată. Profităm ca să sunăm acasă. Şi evadăm, pentru cîteva minute, în secolul XXI.

A doua zi, continuăm călătoria spre Odesa, prin Cetatea Albă.

(va urma) 

Deplasarea a fost susţinută de Fundaţia „Black Sea Trust for Regional Cooperation“.  

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro. 

Foto: O. Nahoi