Într-un oraş cîndva european

Va să zică Dilema veche are intenţia să găzduiască o serie de observaţii cu privire la starea oraşului în care trăim, de care sîntem legaţi, unii dintre noi, prin naştere, alţii printr-o experienţă de viaţă care adună ani tot mai mulţi din urmă, şi pe care vrem să-l apărăm de mutilările sau împopoţonările pe care i le impune agresiv ignoranţa de lîngă noi sau ridicată deasupra noastră. Fiindcă de asta e vorba: o ignoranţă a acelui trecut care conferea o identitate Bucureştilor, o nepăsare faţă de istorie care duce la imitarea servilă a modelelor străine, cînd nu e doar capriciul de parvenit grosolan care s-a înstăpînit, adesea fără drept, pe un număr oarecare de metri pătraţi de teren. Făcînd acest gest de responsabilitate civică, revista se desparte de ambiguitatea tradiţională pe care a cultivat-o din scrupul, din respect pentru opinia omului de alături. Nu e nimic dilematic în ceea ce veţi citi aici: batjocura sau distrugerea la care sînt supuse clădiri sau străzi întregi nu mai îngăduie încercarea de a ţine o cumpănă orizontală între două concepţii urbanistice, egal îndreptăţite. A întîrziat prea mult o reacţie la asaltul lăcomiei şi prostului-gust. Avem de altfel exemple care ar fi trebuit să avertizeze contra acestui pericol. În Grecia anilor ’50 şi ’60, specula terenurilor a nimicit urmele, pe atunci foarte numeroase, ale trecutului bizantin şi otoman, din care n-a cruţat decît bisericile (nu şi moscheile, desigur). Arhitecţii germani regretă excesele săvîrşite pînă nu de mult în modernizarea oraşelor lor - e adevărat că bombardamentele lăsaseră multe răni deschise în ţesătura urbană. La Bruxelles, deşi capitala belgiană rămăsese neatinsă în timpul războiului, construcţiile moderne au înlocuit peste tot opera sublimă, gotică sau barocă, a strămoşilor, aşa încît turiştii se înghesuie acum în singura piaţă pe care au ocolit-o demolatorii. Dimpotrivă, Varşovia de odinioară, din care duşmanii nu mai lăsaseră piatră peste piatră, a fost refăcută cu o grijă admirabilă şi se mîndreşte astăzi cu palatele ce se mai puteau vedea numai în picturile lui Canaletto. Şi tocmai la noi, unde au rămas aşa de puţine monumente istorice, iertate pînă acum din sărăcie, nu din înţelegerea valorii lor, a început distrugerea. Îl blestemăm pe Ceauşescu fiindcă, în delirul său de megaloman, a ras un sfert sau o treime din centrul istoric bucureştean, dar, mai întîi, am intrat în moştenirea lui: Casa Poporului, lăcaş de rău augur pentru a înfiripa o democraţie, iar acum imităm sforţarea lui îndîrjită de a dărîma case vechi şi biserici pentru a realiza utopia: un oraş nou pentru o rasă nouă de oameni. Măcar acela, în halucinaţia lui, urmărea un sistem, deşi cu structuri sociale şi economice care s-au dovedit pretutindeni greşite, pe cînd astăzi nu există decît orgoliul îmbogăţiţilor recenţi şi calculele celor care, nerăbdători să-i ajungă din urmă pe aceştia, cumpără şi dărîmă, pentru a face depozite umane scump închiriate. În fond, aceeaşi boală ale cărei simptome se văd şi la cimitirul Bellu, unde dispar mormintele vechi, se sparg lespezile cu nume istorice, ca să-şi tragă un cavou "mişto" nou-venitul pe care nu puteau să-l mănînce viermii în altă parte. Altă dezonoare a oraşului: enormele panouri cu reclame stupide care acoperă de sus şi pînă jos o clădire, condamnînd la întuneric pe locuitorii ei (care, în schimb, primesc banii cu care să-şi plătească întreţinerea) şi desfigurînd o stradă care fusese gîndită altfel. În centrul Bucureştilor, numărul caselor ascunse sub acest decor urît şi inutil creşte fără încetare. Case boiereşti care mai aveau încă pe fruntea lor vechiul blazon, case negustoreşti cu sacnasiu sau geamlîc, scunde şi unele, şi altele, căci pe vremuri nu se socotea reputaţia cuiva după cîte etaje avea deasupra capului, au pierit, ori interesul noului stăpîn le-a prefăcut, cu betoane şi termopane, în "sediul comercial" al afacerii lui. Aşa, o străduţă veche, lăturalnică, se transformă într-un şir de restaurante - de parcă românul nu mai mănîncă decît în oraş! -, de baruri şi "pub"-uri - chipurile, încă prea puţine pentru mulţimea clienţilor însetaţi... La care îmi vine să spun precum cerşetorul de ieri care, refuzat de un domn bine îmbrăcat, cu aer de funcţionar superior, l-a apostrofat măreţ: "Şi mai vreţi să intraţi şi în Uniunea Europeană"! Mai sînt atîtea de spus. Le vom spune pe rînd, pe toate. Am deja lista mea de locuri în primejdie. Dar rog şi pe cititorii cărora le pasă de trecutul oraşului să îmi semnaleze aici toate situaţiile cu care se întîlnesc: apippidi@sar.org.ro.