Întoarcerea
Pe terasa imobilului unde am stat ultima oară în New York, la etajul 23, era o grădiniță cu multe plante și arbuști, cu mese, scaune și chiar o piscină. Un loc de relaxare la înălțime. De jur împrejur, însă, erau adevărate fronturi de blocuri de două ori mai înalte, deși mai vechi, construite din cărămidă și beton. Printre ele se zărea o bucățică albastră de mare, în sudul insulei Manhattan. Treceau pe acolo ferryboat‑uri, transatlantice, veliere și tot felul de alte ambarcațiuni. Tot în acea direcție, cerul era împînzit de elicoptere (acolo, lumea se duce la serviciu și cu elicopterul). Mai sus, cerul era brăzdat de o mulțime de dîre albe lăsate de avioanele de linie. În partea cealaltă, la mică distanță, acoperită de alte clădiri, trona cea mai înaltă clădire din emisfera vestică, după cum le place americanilor s‑o califice – One World Trade Center –, înălțată în urmă cu nouă ani, în amintirea turnurilor gemene, dar și mai înaltă și mai zveltă decît erau acestea. Pe scurt, eram din nou în inima incredibilului New York. Senzația de stranietate, de altă lume, se suprapunea paradoxal cu cea de familiaritate și bucurie. Seara aveam zborul de întoarcere. Dorul de casă căpătase deja un fel de nuanță teoretică și se combina cu tristețea plecării, cu deja dorul de cele pe care trebuia să le lăsăm în America. Bucureștiul ajunsese foarte departe de noi nu doar ca distanță fizică. Pe moment, am intuit grozăvia pe care o trăiesc imigranții, cei aflați „între două lumi“, cum se spune. Distanțați fizic și psihic de casă, fără să fie integrați nici în lumea nouă. Noi însă urma să ne întoarcem, fusese doar o vacanță.
Pe terasă a apărut un tip jovial care s‑a recomandat a fi profesor universitar argentinian (deși nu‑l întrebase nimeni). S‑a oferit să ne facă poze și ne‑a întrebat de unde sîntem. „Ehe, și cum e România?“ Ce să‑i fi răspuns? Noroc că a început să ne spună el cum e Argentina: „O țară extrem de frumoasă, care, din păcate, e locuită (cunoșteam prea bine formula). Toată Argentina și toată America de Sud parcă s‑au tîmpit, inclusiv Chile. Toți gîndesc emoțional și toți îl iau acum drept exemplu pe Maduro, comunistul din Venezuela. Parcă au înnebunit“.
Cum mai aveam ceva timp pînă la ora plecării, am mai dat o raită pe la fîntînile construite pe locul fundațiilor turnurilor gemene, unde am văzut o ceremonie militară, cu depunerea jurămîntului de către niște cadeți. Exact ca în filme. Mai aveam un obiectiv turistic nebifat pe un voucher deja plătit. M‑am dus spre ceea ce se cheamă Muzeul Spionajului. Oare ce putea fi acolo? În metrou am văzut o femeie, gen Bonnie Tyler, avînd în picioare niște extraordinare cizme ciocate, de cowboy. Părea foarte mîndră de ele și de ea, și privea cu o oarecare curiozitate pe toată lumea din jur. S‑a așezat jos și la un moment dat a început să ciocăne cu cizmele ei în cizmele, tot ciocate, ale unei alte fete, care stătea în picioare. Aceasta s‑a întors spre ea, la început intrigată. „Bonnie Tyler“ voia să‑i atragă atenția că au cizme cam la fel. Au intrat în vorbă și s‑au împrietenit instantaneu. „Bonnie Tyler“ i‑a spus fetei că ea e din Texas. O scenă de‑o spontaneitate și o candoare tipic americane.
Am ajuns la Muzeul Spionajului. În hol era (aș fi putut să pariez) un Aston Martin dintr‑un film cu James Bond (chit că James Bond era englez), pe pereți o mulțime de poze și povești scrise despre agenți FBI care au prins spioni sovietici și așa mai departe, clipuri video cu evenimente importante ale căror culise ar fi trebuit descifrate sau influențate prin operațiuni de spionaj. Era ceva și despre mașina de criptare „Enigma“. În continuare erau un fel de teste și un labirint din care trebuia să te descurci să ieși. Nu mă puteam concentra și n‑am mai avut răbdare. Păreau mai degrabă niște jocuri pentru copii. De fapt, chiar am citit undeva că spionajul e un fel de joacă pentru copii mari. Am rugat o lucrătoare din muzeu să mă scoată, totuși, mai repede de acolo, fiindcă pierdeam avionul. A izbucnit în rîs.
Știam că urmau ore multe de zbor, controale, escala de la Londra și așa mai departe. Multe etape de trecut pînă să ne vedem acasă.
Peripețiile au început însă chiar pe drumul spre aeroport. Metroul ne lasă baltă cu o stație înainte de gara din care ar fi trebuit să luăm un tren pentru ultima porțiune a drumului (porțiune concepută parcă să te facă să nu poți ajunge la aeroport fără să dai niște bani în plus). Lumea e derutată, nu știe cînd va mai veni un alt metrou și dacă nu cumva acea ultimă stație pînă la tren e blocată pentru mai mult timp. Cineva întreabă un automat de informații, apăsînd un buton. Acesta îl lămurește buștean, cum se zice pe la noi. În sfîrșit, vine metroul și apoi și trenul, în care aflăm că trebuie să mai coborîm o dată și să luăm încă un tren pentru a ajunge la terminalul dorit.
La controlul de securitate din aeroport, americanii descalță pe toată lumea, fără excepție. Ironia sorții e că, în urma acelor atentate comise de musulmani extremiști, întreaga lume, indiferent de religie, trebuie să se descalțe la aeroport, la fel cum se face la moschei.
Ajunși în avion, așteptăm vreo două ore pe aeroport, pînă cînd pilotul catadicsește să ne anunțe că nu putem pleca fiindcă mîncarea nu a ajuns încă la bord. În următorul anunț ne informează că mîncarea e pe drum. În fine, cînd mîncarea ajunge, așteptăm și un nou culoar liber pe pistă. Ne temem deja că putem pierde legătura de la Londra. Odată decolați, începe distribuirea mîncării. De fapt, întîi e scăpată pe jos, cînd un steward reușește să‑și răstoarne căruțul. Noroc că porțiile sînt bine împachetate.
Aterizăm la Heathrow dimineața și nu pierdem totuși legătura pentru că și avionul de acolo are întîrziere. Trecem prin alt control de securitate. Englezii nu te descalță, dar te pun să scoți cureaua și să separi lichidele și cremele, oricît de mici, de celelalte bagaje. Acest control pare de‑a dreptul inutil, din moment ce toți urmaserăm culoarul securizat „flight connexion“. Dar dacă americanii nu ne controlaseră bine? Fiul meu constată că e ca și cum s‑ar presupune că transporți o bombă dintr‑un avion în altul. Pilotul de la British Airways se scuză de întîrziere, invocă aglomerația de pe aeroport și nevoia de a igieniza avionul înainte de îmbarcare, ca și cum toate astea ar fi fost lucruri neprevăzute. Noi oricum avem noroc că întîrzierile au fost „coordonate“.
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor. Adică parcă nu mai recunoaștem dimensiunile, formele și culorile apartamentului. Ca un amănunt, closetul mi se pare foarte mic și foarte jos. Un soi de amețeală a readaptării. Se adăuga, bineînțeles, zăpăceala dată de diferența de fus orar și oboseala drumului. De remarcat că în America nu am avut nici un fel de probleme de adaptare la nenumăratele mutări dintr‑un hotel în altul. O fi fost efectul bun al standardizării lor, de care am tot povestit. La revenirea acasă, însă...
În somnul ciudat, la ore nepotrivite, pe care l‑am avut cîteva zile după venire, zgîrie‑norii și formele orașelor americane, inclusiv drumurile dintre ele, au tot încercat să se așeze și să se ordoneze în mintea mea ca un fel de puzzle. În cele din urmă, America a rămas ca un vis.
