Intermezzo
Fac o pauză înaintea altor cîteva texte despre America ce vor urma, pentru a descrie o scenă dintr-un parc bucureștean, de la o terasă. La fel ca acum cîțiva ani, am surprins fragmente ale unei discuții dintr-un grup de doamne și domni, de vîrsta a treia. Cei de data trecută vorbeau despre vacanțe în Bali și alte locuri exotice. Am scris atunci că au început să existe și la noi pensionari senini, care călătoresc în lume, asemeni celor din Occident. Am primit comentarii cum că ar fi fost dintre aceia cu pensii speciale, foști nomenclaturiști și că mai bine ar fi să mă duc eu pe la țară, să văd acolo pensionarii amărîți, care, nu-i așa, sînt cei adevărați și reprezentativi pentru țara noastră. În iluzia că aș putea evita astfel de reacții, de data asta țin să fac unele precizări. Pensionarii, alții decît cei de data trecută, stau la o masă, în același parc de cartier, la aceeași terasă fără pretenții, unde se vînd bere, cafea, ceai, sucuri, chips-uri și înghețată, nimic de mîncare și nimic mai scump de 25 de lei. Sînt trei doamne și trei domni pe la 70 de ani, poate și peste. Patru dintre ei joacă rummy, pe o vreme splendidă la jumătatea lui octombrie, caldă, fără nici o adiere de vînt, în apropierea lacului pe care plutesc rațe sălbatice și lebede.
Nu vorbesc chiar despre Bali, dar o vreme au discutat despre Italia și Spania. Toți au smartphone și, în timp ce amestecă pietrele, își dau reciproc informații și sfaturi despre diverse proceduri și aplicații noi. Își mai arată și poze unul altuia. Apoi, o vreme, tac absorbiți de joc.
„Pot să iau asta de aici și să mă etalez?” – întreabă cel mai tînăr și mai vorbăreț dintre ei. „Nene, ți-ar mai trebui aici un șapte galben, nu vezi că lipsește?” „Aoleu, m-am ramolit. Scuzați-mă, vă rog! Ba... ce să vezi, uite că-l aveam și pe șapte. Îl uitasem pe tablă.” „Dacă nu l-ai scos din buzunar, tot ramolit se cheamă că ești. Ai uitat de el.” „Da, dragă – își amintește una dintre doamne –, sînt de acord, Spania e ceva mai ieftină decît Italia.” „Sigur, și nici n-au nasul ăla pe sus al francezilor, nici ei, nici italienii.” „Fiți atenți că ăsta ne prinde pe toți cu piesele pe tablă!” „Păi, eu de cînd am început, n-am avut decît pietre proaste. Nu mi se leagă nimic. Nu pot să mă etalez deloc. N-am mai pomenit...” – exclamă un domn cu voce răgușită. „Ei, spuuune, ce face! Ramolit ramolit, dar ne bate.” „Cu colesterolul cum stai?” „Ei, cum începusem să zic adineauri, ăla rău e în limite.” „Băieți, mișcarea le scade pe toate, și colesterolul, și glicemia.” „Mișcăm, mișcăm pietre pe tablă?”
Începe alt joc. „Are cineva o dublă mică?” – întreabă cel mai tînăr. „Am și mare, și mică.” – răspunde o doamnă. „Păi, mai bine joci la duble.” „Ehei, știți voi să socotiți așa ceva? Cît face dacă mi se umple tabla de duble, dacă fac șapte? Habar n-aveți!” „Se juca pe vremuri și cu figuri d-astea, erau multe, dar drept să-ți spun, eu n-am văzut niciodată pe cineva să facă duble.”
O doamnă, care nu joacă, începe să-i filmeze pe ceilalți cu telefonul, de jur împrejurul mesei. „Ce faci acum, vrei să ne intimidezi? Avem noi fețe să apărem la televizor?” „Nu, dragă, doar vă imortalizez, să se uite nepoții la voi peste ani, să vă vadă cînd încă mai jucați rummy.” „Hai că deja ne întristezi. Stai să scot pieptănul, să-mi fac freza.” „Ce faci acum – sare alt domn de pe scaun –, ne trimiți filmările la fiecare?” „Nu.” „Păi, de ce mă bîrîie telefonul la fund, aici, la buzunar? Aaa, ba nu, chiar sună. Alo, Vasile? Ce faci, mă băiatule, n-ai venit în parc cu noi... Uite, stăm aici la terasă și bem bere cu zahăr. Cu zahăr. Da, da, bere, ai auzit bine. Mie așa mi-a zis doctorul, să beau bere cu zahăr, cică ar fi sănătate curată. Jucăm pietre, exact. Pietre la rinichi.” Rîde.
„Hai, bre, că strici jocul, e rîndul tău, mai lasă telefonul. Vasile să vină cu noi dacă are chef de vorbă.” „Dar mie să știi că tot mai mult îmi place Italia” – continuă doamna care tocmai și-a încheiat filmarea. Cea din lateral zice ceva de Malta.
„Ce-ai zis? Malta? Daaa, insula aia are niște splendori... Și-n Gorzo e frumos. Gorzo-i zice, nu?” „Gozo, dragă, Gozo, fără r!” „Așa, ai dreptate. Gozo.”
La o altă masă, doi tineri, fată și băiat, trag și ei cu urechea la grupul vesel. „Ăia vorbesc de excursii” – remarcă băiatul. „Să-ți spun ceva, Ioana dragă, mie mi-ajunge Veneția. Am văzut Veneția, pot să mor, nu mai vreau nimic.” „Hai, acuma și tuuu... Exagerezi! Să știi că și Barcelona-i frumoasă.” „Deocamdată nu mă interesează, poate după o vreme.”
Pensionarii continuă jocul și vorba. „Iar s-a etalat omul ăsta. E fenomenal! Cum ziceai tu, Mariana, că erai în lot?” „Da, făceam atletism, alergări.” „Fond?” „Ei, fond... Alergam la sută, măă!” „Fiuuu... Să fiu al naibii! Vorbești serios? Și cît scoteai, 12, 13, 14?” „Cam 13.” „Măi, fato!” Bărbatul cu voce răgușită o privește admirativ pe femeia acum ușor greoaie, cu ochelari și un zîmbet blînd, de bunicuță... „Doamne, ce vremuri!”
